Veche vatră de rugăciune şi cultură, ctitorie a Vornicului Cernica Ştirbei, Sfânta Mănăstire Cernica este atestată documentar la 1608 prin hrisovul domnesc al lui Radu Vodă Şerban. În acel an Vornicul Cernica reface un vechi schit căruia îi dă numele său, îl înzestrează cu pământuri, păduri şi sate, spre veşnica pomenire a numelui şi a neamului său.
Aşezare pitorescă la marginea Bucureştiului, mănăstirea este zidită în mijlocul unui lac înconjurat de păduri seculare, prezentând în orice anotimp aceeaşi atracţie, atât pentru cei ce iubesc frumosul, cât mai ales pentru credincioşii creştini. Două biserici impunătoare şi câteva capele închinate celor mai cunoscuţi dintre sfinţi, un muzeu reprezentativ de carte veche şi artă bisericească ce au supravieţuit vitregiilor soartei, iată zidirile ce alcătuiesc zestrea de credinţă a mănăstirii. Ansamblul de chilii ale celor optzeci şi patru de călugări pe care îi găsim astăzi aici, este ocrotit de o cetate largă cu arhitectură tipică zonelor de câmpie, adică nici prea înaltă spre a fi reperată uşor, dar nici neputincioasă în a-şi apăra locuitorii.
Al doilea moment istoric important şi aproape la fel de valoros ca şi cel de la 1608 este anul 1781, an în care vine ca stareţ al mănăstirii Sfântul părinte şi Arhimandrit Gheorghe, unul din ucenicii marelui Sfânt Paisie de la Neamţ. El reface obştea de monahi care se risipise datorită războaielor şi ciumei, ridică din ruină biserica şi tot ce înseamnă moştenire materială, acei ani constituind începutul ascensiunii vieţii monahale aici la Cernica. Pe ruinele vechii biserici este ridicată la 1815 Biserica Sf. Nicolae din Ostrov, biserică a cărei pictură interioară a fost realizată de zugravul Fotache, unul din ultimii meşteri ai picturii medievale.
Împlinirea menirii acestui lăcaş a fost aceea de a-l fi avut ca stareţ între anii 1818-1850 pe cea mai luminoasă şi reprezentativă personalitate bisericească a timpului, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. Ctitor de mănăstiri şi biserici, de spitale, şcoli şi case pentru copiii orfani, el este ctitorul celor mai importante clădiri ale Mănăstirii Cernica. În timpul stareţiei sale, din neizbăvită osârdie, s-au ridicat cetatea şi Biserica Sf. Gheorghe, clădirea stăreţiei şi aproape toate casele de pe insula care poartă numele aceluiaşi sfânt mare mucenic. Iubitor de cultură, a pus bazele unei valoroase biblioteci şi a deschis o şcoală de pictură bisericească. A fost trecut în rândul sfinţilor în anul 1955, an în care prigoana comunistă împotriva credinţei strămoşeşti cunoştea apogeul.
Între zidurile mănăstirii, de-a lungul timpului, au trăit nenumăraţi fraţi întru credinţă, de la simpli călugări la episcopi şi mitropoliţi. Tot aici au fost găzduiţi episcopi şi mitropoliţi din Basarabia şi Bucovina, ce fuseseră exilaţi odată cu alipirea acestor teritorii la Rusia sovietică.
O instituţie de reală importanţă a fost Seminarul Monahal ce a funcţionat aici şi care a dat oameni de seamă ai bisericii, între care se numără şi Prea Fericitul Părintele nostru Teoctist, Patriarhul României, care timp de opt ani a învăţat în această şcoală. Odată cu declanşarea celui de-al doilea război mondial, au fost închise atât seminarul cât şi tipografia mănăstirii. Aflându-ne astăzi sub binecuvântarea şi purtarea de grijă a Prea Fericirii Sale, trăind timpuri fără spaima de a fi prigoniţi de un regim ateu, mănăstirea se va ridica, astfel că dintr-o mănăstire cu preocupări agricole dorim să împlinim o viaţă complexă, după toate rânduielile monahale, în care tinerii care doresc să ardă viu şi adevărat urmând pe Hristos, să găsească hrana pentru suflet şi potrivit înclinaţiilor fiecăruia să poată fi un tipograf, un profesor, un bun meşter în atelierele de articole bisericeşti, toate împletite cu viaţa de rugăciune. Din anul 1995 s-a redeschis Seminarul Teologic Monahal, unde printre mai tinerii profesori monahi a luat din nou loc la catedră singurul profesor al fostului seminar, aducând cu sine în chip simbolic, prezenţa marilor profesori de atunci. Acestea toate înseamnă muncă şi dăruire şi suntem bucuroşi că Omul nu a uitat să-i dea lui Dumnezeu ce este mai frumos, sprijinind marile lucrări de restaurare a bisericilor, picturii şi a ridicării unui nou local de şcoală pentru noile generaţii de tineri care păşesc pe calea sfintelor învăţături.
Din înalţimea turnului clopotniţei, străjer neobosit în calea vremurilor, sunetele clopotelor adună la rugăciune pe toţi cei dornici de a se împărtăşi în cuvântul lui Dumnezeu cât şi pe simplul vizitator iubitor de frumos.
Ctitorie a marelui vornic Cernica Ştirbei şi a soţiei sale Chiajna, Sfânta Mănăstire Cernica este atestată documetar din anul 1608, din timpul domniei lui Radu Vodă Şerban, fiul lui Mihnea Vodă. Documentul consemnează: "Am cumpărat satu Floreştii după Colentina de la Nedelcu şi Stroe, feciorii lui Radu Captaru şi am zidit o monastire la leatu 1608 cu hramul Sfântului Ierarh şi făcătorul de minuni Nicolae de la Mira Lichiei în capul moşiei mele cea de mai sus arătată, într-un ostrov lângă Floreştii din mijloc ce se vecinesc cu Şerban Vodă". Ctitorul a înzestrat lăcaşul pentru a asigura "hrană părinţilor ce vor petrece într-însa cu viaţă de obşte fără să fie supuşi cuiva", specificând ca nimeni "din neamul meu să nu fie slobod de a se atinge de dânsa, sau să puie egumen, ci să fie stareţ din acei părinţi ce vor petrece cu viaţă de obşte spre pomenirea mea, a soţiei mele şi a neamului meu, în veacul de acum şi cel ce va să fie".
În "Istoria Sfintei Monastiri Cernica" monahul Casian Cernicanul - primul istoriograf al mănăstirii - menţionează că după o perioadă "nu se ştie bine cum s-au pustiit pentru că tradiţiile tac şi nu vorbesc desluşit, fără numai dupe istorisirea bătrânilor şi dupe oarecare semne. Se zice că a fost o ciumă foarte mare şi care se crede că este adevărat, pentru că se pustiise locurile acestea ..., părinţii dintr-însa unii murise, iar alţii fugise la munte ca să-şi scape viaţa". Ultimii supravieţuitori, "insuflaţi de Duhul Sfânt au prescris toate hrisoavele ale tuturor moşiilor fericitului Ctitor care acestea sînt: Floreştii dupe Colentina, Floreştii din mijloc, Popeştii; Aninişul, Clincenii, Măgura, Predealu, Cureştii, Săratu, Vălenii, Berivoieştii, Lăcureştii, alţi Lăcureşti, Obileşti, Sgâriata, Limoteşti şi alte mai multe". Hrisoavele în original au fost duse la Mitropolie, iar copiile au fost zidite într-un tavan. Ulterior aceste documente au fost găsite şi cercetate. Sfântul Lăcaş a rămas nelocuit mai bine de 70 de ani, devenind pustiu deoarece "crescuse pădurea şi hiarele se înmulţise de nu putea nimeni să locuiască pe aici; că satele se pustiiseră şi nu se găsea nici un om de pe acea vreme ca să spuie ce a fost pe aici. ... Că ce puteai să vezi în chiliuţele bieţilor călugări! se încuibaseră broaştele ţestoase şi în Biserică unde săvârşea Sfintele Rugăciuni, locuiau şerpii şi şopârlele, dupe cum istoria ne arată".
Al doilea moment istoric important, la fel de valoros ca şi ctitorirea de la 1608, este anul 1781 când - la 1 Septembrie - vine la stăreţie Sfântul părinte şi Arhimandrit Gheorghe, unul din ucenicii Sfântului Paisie de la Neamţ. Considerat al doilea ctitor al mănăstirii, el reface obştea de monahi risipită datorită războaielor şi ciumei, ridică din ruină biserica şi tot ceea ce înseamna moştenirea sa materială, acei ani constituind începutul ascensiunii vieţii monahale la Cernica. Venit de curând din Sfântul Munte Athos şi dorind să se întoarcă acolo, părintele Gheorghe a refuzat mai multe stăreţii. În vis "i s-a arătat Arhiereul lui Hristos Nicolae" care i-a poruncit "să-i curăţească locaşul de hiare sălbatice". Însoţit de dascăl, mergând pe jos până în satul Floreştii de Sus şi întrebând de schit, "pe mulţi îi prindea mirarea de cele întrebate de dânşii, şi mergând prin sat au găsit pre un bătrân ce ştia cărarea; au mers câte trei şi au trecut pre nişte lemne, că apa era foarte mică, şi trecând în ostrov abia au putut să păşească până la Biserică".
Clădirea veche de 173 de ani avea zugrăveala deteriorată, dar păstra icoana Sfântului Ierarh Nicolae. Mai târziu, la 5 septembrie 1797, această icoană făcătoare de minuni a fost îmbrăcată în argint de boierul Pătraşcu Stancu. Tradiţia consemnată în scris de smeritul monah Casian Cernicanul menţionează că Stareţul Gheorghe "după ce s-au închinat au intrat în Sfântul Altar şi îndată a văzut că se descolăceşte un şarpe groasnic. Iar Stareţul a zis către acel şarpe: ganu tatii, până acum ai locuit tu aici, iar acum să mi te duci, că avem să locuim noi, iar hiara cum a auzit acest cuvant degrab s-a dus".
Împreună cu ucenicii Atanasie şi Serafim cu care venise de la Neamt, stareţul Gheorghe a început munca de refacere a sfântului lăcaş căzut în paragină: "două turle având, dar erau căzute de cutremur, pardoseala era găurită şi mai de tot stricată de multă vechime. Din amvon se vedeau două chiliuţe foarte dărâmate încât nu putea să locuiască nimeni în ele. Din naintea Bisericii era un salcâm gros... şi lângă salcâm era nişte dărâmături de case, ce fusese trapeza părinţilor mai nainte şi o pivnicioară sub ea. Aici este casa unde s-a găsit hrisovul vetrii şi celelalte copiate şi se mai afla dărâmături sub ele, în locul trapezei cei mari, unde acum este prescurărie, erau casele fericitului Vornic Cernica căzute până în faţa pământului, dar pivniţa sta fiindcă era boltită".
Celor trei pustnici au început a li se alătura alţii astfel că "până toamna se făcuse şase fraţi". Au petrecut prima iarnă lucrând la cheresteaua "pentru dregerea caselor că nu avea unde să se adăpostească nimeni", hrănindu-se din mila credincioşilor şi locuind în pivniţa unde "pusese pae şi acolo se odihneau". Noaptea stareţul "îşi învăţa fiii cei duhovniceşti învăţături de suflet folositoare, că atât era de dulce la cuvinte încât putea să scoată lacrimi şi din inimă de piatră, după mărturisirea prinţului Mavrogheni ce arată într-al său hrisov zicând aşa: Eu singur l-am văzut şi de cuvintele lui foarte m-am folosit, că este un bărbat de Dumnezeu insuflat".
După un an şi jumătate se strânseseră 16 fraţi, "având toţi câte un toporaş şi toată ziua tăiau la mărăcini de curăţea locul şi noaptea făcea foc cu dânşii şi se culca pe lângă dânsul. Că nimenea nu avea aşternut al său deosebit, ci care unde apuca acolo se culca vara, iar iarna în pivniţă ..., iar pravila şi-o săvârşea numai cu cele şapte Laude fără de Sfânta Liturghie, că nu avea cele trebuincioase". Ulterior, prin milosteniile familiilor Dudescu şi Golescu, obştea care ajunsese la 33 de fraţi obţine cele trebuincioase. În anul 1784 "la Duminica Floriilor au trimis toate cele trebuincioase la călugărie şi o mantie pentru Stareţul şi după o săptămână a trimis pe doi părinţi la Părintele Mitropolit de-a făcut pre Ghenadie preot şi pre Irinarh diacon. Şi de atunci înainte a început slujba Bisericei neîncetat care se ţine şi până astăzi; şi orânduind pravila Bisericii întocmai ca la obştile Sfântului Munte".
În anul 1786, pe vremea Domnului Mavrogheni obştea număra 103 fraţi. "Acest iubitor de Hristos Domn se prinsese frate de cruce cu Părintele Stareţul nostru Gheorghie şi venea adesea de cerceta această pustietate ce era atunci şi să veselea şi mânca la masă împreună cu toţi pustnicii 103, împreună cu Stareţul lor şi văzând sărăcia lor, le-au făcut tain de pâine la cuptoarele domneşti şi le trimitea cojoace, iminei, abale pentru rase şi cele alte trebuincioase pentru îmbrăcăminte şi le-au dat bani de au făcut moară în vadul lui Radu Captaru şi alte asemenea mile".
Războiul cu nemţii din 1787 a întrerupt daniile, "iar Măria Sa Mavroghenie văzând că au rămas părinţii cu totul lipsiţi, le-au dat Mănăstirea Curtea de Argeş şi o au stăpânit mai bine de doi ani până s-au făcut pace şi după aceia iar au început a-şi primi milele de mai sus arătate până în zilele Măriei Sale Alexandru Moruz şi a Părintelui Mitropolit Filaret".
Ca să se poată întreţine, o parte din obştea de la Cernica ajunsă la un efectiv de 130 de fraţi, s-a statornicit la Căldăruşani. Începând cu 1793-1794 când cuviosul Gheorghe ajunge stareţ şi la Mănăstirea Căldăruşani, între cele două aşezăminte monahale se stabileşte o strânsă legătură: "să liniştea câte zile şedea în Căldăruşani şi apoi pleca la Cernica şi şedea o vreme acolo şi iar se întorcea la Căldăruşani şi în lipsă-i la Cernica rămânea părintele Timoftei de îngrija lipsa Stareţului, care se numea egumen, şi în Căldăruşani rămânea Doroftei care slujea asemenea şi aşa-i era petrecerea părintelui Stareţ Gheorghie când în Căldăruşani, când în Cernica".
La Mănăstirea Cernica se află un ostrov descoperit în 1782 de un frate care "umblând iarna prin pădure dupe nişte lemne trebuincioase, pentru că vara nu putea umbla din pricina smârcului de apă, că şi acesta este ocolit de apă, dar nu este mare ca la celălalt şi n-are limpezeală de apă împrejurul lui şi umblând fratele prin acea pădure, au văzut că este pământ şi dându-i ocol a înţeles că este ostrov ca şi celălalt şi i-a spus părintelui Stareţ ca să vie să-l vadă şi cum l-a văzut foarte mult i-a plăcut şi făcând o punte, trecea vara într-însul şi a pus de l-au curăţit de pădure şi au sădit vii, meri, peri şi tot felul de poame, ... şi a făcut şi vreo câteva colibi pentru părinţi liniştitori... A poruncit să facă şi o bisericuţă dar n-au avut timp pentru că s-au început răsboiul cu nemţii şi era ţara foarte tulburată". Abia în 1788 boierul Dan Braşoveanu a făcut o Bisericuţa în numele Sfântului Gheorghe "şi mergeau părinţii de se nevoiau toată săptămâna, iar Sâmbăta venea în ostrovul cel mare şi se împărtăşea cu Sfintele Taine şi Luni iar plecau acolo, dar nu toţi, ci numai cei ce se alegeau de Stareţul". Dăinuind până la 14 Octombrie 1802, această bisericuţă deteriorată de cutremur a fost refăcută prin grija părintelui Nicodim Greceanu. În 1831 părintele Calinic a dărâmat-o şi a rezidit-o din temelii.
În 1785, aflându-se la Căldăruşani şi îmbolnăvindu-se, stareţul Gheorghe a numit ca succesor pe părintele Dorotei. Diata stareţului Gheorghe de la Cernica, celebru text de asceză şi mistică românească, binecunoscut bibliografiei teologice, datează din acest moment. Mai apoi, Diata a fost întărită cu pecetea Sfintei Mitropolii şi cu semnătura Părintelui Grigorie Mitropolitul, devenind un important îndreptar duhovnicesc pentru monahi.
Retrăgându-se la Cernica, cuviosul stareţ Gheorghe s-a însănătoşit şi a mai trăit 22 de ani. În 1806 "bolnăvindu-se iarăşi au strâns pre toţi părinţii şi le-au zis: ganii (dragii) tatii, să ştiţi că Cernica va merge foarte bine până la al patrulea stareţ, iar de aci înainte Dumnezeu ştie; şi pe urmă l-au aşezat stareţ pe Părintele Iachint Ieromonahul ce-i fusese ucenic mai înainte, care nu de mult venise din Sfântul Munte. Pe Părintele Timoftei mai înainte îl pusese iconom, iar Cuviosul Stareţ Gheorghie s-a dus către domnul Duminică către şapte ceasuri din noapte, stăreţind de la anul 1781 Septembrie 1 până la anul 1806 Decembrie 3".
Clădirea veche de 173 de ani avea zugrăveala deteriorată, dar păstra icoana Sfântului Ierarh Nicolae. Mai târziu, la 5 septembrie 1797, această icoană făcătoare de minuni a fost îmbrăcată în argint de boierul Pătraşcu Stancu. Tradiţia consemnată în scris de smeritul monah Casian Cernicanul menţionează că Stareţul Gheorghe "după ce s-au închinat au intrat în Sfântul Altar şi îndată a văzut că se descolăceşte un şarpe groasnic. Iar Stareţul a zis către acel şarpe: ganu tatii, până acum ai locuit tu aici, iar acum să mi te duci, că avem să locuim noi, iar hiara cum a auzit acest cuvant degrab s-a dus".
Împreună cu ucenicii Atanasie şi Serafim cu care venise de la Neamt, stareţul Gheorghe a început munca de refacere a sfântului lăcaş căzut în paragină: "două turle având, dar erau căzute de cutremur, pardoseala era găurită şi mai de tot stricată de multă vechime. Din amvon se vedeau două chiliuţe foarte dărâmate încât nu putea să locuiască nimeni în ele. Din naintea Bisericii era un salcâm gros... şi lângă salcâm era nişte dărâmături de case, ce fusese trapeza părinţilor mai nainte şi o pivnicioară sub ea. Aici este casa unde s-a găsit hrisovul vetrii şi celelalte copiate şi se mai afla dărâmături sub ele, în locul trapezei cei mari, unde acum este prescurărie, erau casele fericitului Vornic Cernica căzute până în faţa pământului, dar pivniţa sta fiindcă era boltită".
Celor trei pustnici au început a li se alătura alţii astfel că "până toamna se făcuse şase fraţi". Au petrecut prima iarnă lucrând la cheresteaua "pentru dregerea caselor că nu avea unde să se adăpostească nimeni", hrănindu-se din mila credincioşilor şi locuind în pivniţa unde "pusese pae şi acolo se odihneau". Noaptea stareţul "îşi învăţa fiii cei duhovniceşti învăţături de suflet folositoare, că atât era de dulce la cuvinte încât putea să scoată lacrimi şi din inimă de piatră, după mărturisirea prinţului Mavrogheni ce arată într-al său hrisov zicând aşa: Eu singur l-am văzut şi de cuvintele lui foarte m-am folosit, că este un bărbat de Dumnezeu insuflat".
După un an şi jumătate se strânseseră 16 fraţi, "având toţi câte un toporaş şi toată ziua tăiau la mărăcini de curăţea locul şi noaptea făcea foc cu dânşii şi se culca pe lângă dânsul. Că nimenea nu avea aşternut al său deosebit, ci care unde apuca acolo se culca vara, iar iarna în pivniţă ..., iar pravila şi-o săvârşea numai cu cele şapte Laude fără de Sfânta Liturghie, că nu avea cele trebuincioase". Ulterior, prin milosteniile familiilor Dudescu şi Golescu, obştea care ajunsese la 33 de fraţi obţine cele trebuincioase. În anul 1784 "la Duminica Floriilor au trimis toate cele trebuincioase la călugărie şi o mantie pentru Stareţul şi după o săptămână a trimis pe doi părinţi la Părintele Mitropolit de-a făcut pre Ghenadie preot şi pre Irinarh diacon. Şi de atunci înainte a început slujba Bisericei neîncetat care se ţine şi până astăzi; şi orânduind pravila Bisericii întocmai ca la obştile Sfântului Munte".
În anul 1786, pe vremea Domnului Mavrogheni obştea număra 103 fraţi. "Acest iubitor de Hristos Domn se prinsese frate de cruce cu Părintele Stareţul nostru Gheorghie şi venea adesea de cerceta această pustietate ce era atunci şi să veselea şi mânca la masă împreună cu toţi pustnicii 103, împreună cu Stareţul lor şi văzând sărăcia lor, le-au făcut tain de pâine la cuptoarele domneşti şi le trimitea cojoace, iminei, abale pentru rase şi cele alte trebuincioase pentru îmbrăcăminte şi le-au dat bani de au făcut moară în vadul lui Radu Captaru şi alte asemenea mile".
Războiul cu nemţii din 1787 a întrerupt daniile, "iar Măria Sa Mavroghenie văzând că au rămas părinţii cu totul lipsiţi, le-au dat Mănăstirea Curtea de Argeş şi o au stăpânit mai bine de doi ani până s-au făcut pace şi după aceia iar au început a-şi primi milele de mai sus arătate până în zilele Măriei Sale Alexandru Moruz şi a Părintelui Mitropolit Filaret".
Ca să se poată întreţine, o parte din obştea de la Cernica ajunsă la un efectiv de 130 de fraţi, s-a statornicit la Căldăruşani. Începând cu 1793-1794 când cuviosul Gheorghe ajunge stareţ şi la Mănăstirea Căldăruşani, între cele două aşezăminte monahale se stabileşte o strânsă legătură: "să liniştea câte zile şedea în Căldăruşani şi apoi pleca la Cernica şi şedea o vreme acolo şi iar se întorcea la Căldăruşani şi în lipsă-i la Cernica rămânea părintele Timoftei de îngrija lipsa Stareţului, care se numea egumen, şi în Căldăruşani rămânea Doroftei care slujea asemenea şi aşa-i era petrecerea părintelui Stareţ Gheorghie când în Căldăruşani, când în Cernica".
La Mănăstirea Cernica se află un ostrov descoperit în 1782 de un frate care "umblând iarna prin pădure dupe nişte lemne trebuincioase, pentru că vara nu putea umbla din pricina smârcului de apă, că şi acesta este ocolit de apă, dar nu este mare ca la celălalt şi n-are limpezeală de apă împrejurul lui şi umblând fratele prin acea pădure, au văzut că este pământ şi dându-i ocol a înţeles că este ostrov ca şi celălalt şi i-a spus părintelui Stareţ ca să vie să-l vadă şi cum l-a văzut foarte mult i-a plăcut şi făcând o punte, trecea vara într-însul şi a pus de l-au curăţit de pădure şi au sădit vii, meri, peri şi tot felul de poame, ... şi a făcut şi vreo câteva colibi pentru părinţi liniştitori... A poruncit să facă şi o bisericuţă dar n-au avut timp pentru că s-au început răsboiul cu nemţii şi era ţara foarte tulburată". Abia în 1788 boierul Dan Braşoveanu a făcut o Bisericuţa în numele Sfântului Gheorghe "şi mergeau părinţii de se nevoiau toată săptămâna, iar Sâmbăta venea în ostrovul cel mare şi se împărtăşea cu Sfintele Taine şi Luni iar plecau acolo, dar nu toţi, ci numai cei ce se alegeau de Stareţul". Dăinuind până la 14 Octombrie 1802, această bisericuţă deteriorată de cutremur a fost refăcută prin grija părintelui Nicodim Greceanu. În 1831 părintele Calinic a dărâmat-o şi a rezidit-o din temelii.
În 1785, aflându-se la Căldăruşani şi îmbolnăvindu-se, stareţul Gheorghe a numit ca succesor pe părintele Dorotei. Diata stareţului Gheorghe de la Cernica, celebru text de asceză şi mistică românească, binecunoscut bibliografiei teologice, datează din acest moment. Mai apoi, Diata a fost întărită cu pecetea Sfintei Mitropolii şi cu semnătura Părintelui Grigorie Mitropolitul, devenind un important îndreptar duhovnicesc pentru monahi.
Retrăgându-se la Cernica, cuviosul stareţ Gheorghe s-a însănătoşit şi a mai trăit 22 de ani. În 1806 "bolnăvindu-se iarăşi au strâns pre toţi părinţii şi le-au zis: ganii (dragii) tatii, să ştiţi că Cernica va merge foarte bine până la al patrulea stareţ, iar de aci înainte Dumnezeu ştie; şi pe urmă l-au aşezat stareţ pe Părintele Iachint Ieromonahul ce-i fusese ucenic mai înainte, care nu de mult venise din Sfântul Munte. Pe Părintele Timoftei mai înainte îl pusese iconom, iar Cuviosul Stareţ Gheorghie s-a dus către domnul Duminică către şapte ceasuri din noapte, stăreţind de la anul 1781 Septembrie 1 până la anul 1806 Decembrie 3".
Un alt moment istoric de o deosebită importanţă pentru sfântul lăcaş, împlinirea menirii sale, a fost prezenţa în fruntea obştii timp de 32 de ani (1818-1850) a celei mai luminoase şi reprezentative personalităţi bisericeşti a timpului, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. Ctitor de mănăstiri şi biserici, de spitale, şcoli şi case pentru copiii orfani, el este ctitorul celor mai importante clădiri ale Mănăstirii Cernica. În timpul stareţiei sale s-au ridicat cetatea şi Biserica Sfântul Gheorghe, clădirea stăreţiei şi aproape toate casele de pe insula care poartă numele aceluiaşi sfânt mare mucenic. Iubitor de cultură, a pus bazele unei valoroase biblioteci şi a deschis o şcoală de pictură bisericească. În septembrie 1850 a fost ales în scaunul episcopal de la Râmnicu-Vâlcea, de unde, bătrân şi bolnav, s-a retras la Mănăstirea Cernica în mai 1867. Aici a mai trăit aproape un an ca simplu monah. La 11 aprilie 1868 Dumnezeu l-a chemat la Sine şi a fost îngropat în pridvorul bisericii Sfântul Gheorghe, ctitoria sa. Canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica s-a înfăptuit la 23 octombrie 1955 în prezenţa multor ierarhi români şi străini, a numeroşi călugări, preoţi şi credincioşi. Moaştele au fost aşezate spre cinstire şi închinare în biserica Sfântul Gheorghe.
Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica
Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica a fost unul din marii "parinti duhovnicesti" ai veacului al XIX-lea. Viata lui este descrisa pe larg de unul din numerosii lui "ucenici", arhimandritul Anastasie Baldovin. S-a nascut la Bucuresti, la 7 octombrie 1787, in familia bunilor credinciosi Antonie si Floarea (calugarita, spre batranete, lamanastirea Pasarea, sub numele Filoteia). La varsta potrivita, a fost dat la invatatura la una din scolile care existau pe atunci in Bucuresti, in preajma unei biserici, poate la Coltea sau laSfantul Gheorghe. Atmosfera de rugaciune si aleasa viata crestina din familie au influentat mult viata launtrica a tanarului Constantin, cum se numea din botez. De aceea, in martie 1807, deci inainte de-a fi implinit varsta de 20 de ani, si-a indreptat pasii spre manastirea Cernica, din apropierea Bucurestilor, unde va fi venit adeseori, ca sa ia parte la slujbe si sa asculte cuvant de invatatura de la staretul Gheorghe (+ 1806) sau de la alti parinti cu viata aleasa. In anul urmator, duhovnicul sau, Pimen, a cerut staretului Timotei sa-l imbrace in "ingerescul chip al calugariei". Si astfel, la 12 noiembrie 1808, tanarul Constantin devine monahul Calinic. Dupa o luna, episcopul bulgar Sofronie de Vrata, refugiat in Bucuresti din cauza turcilor, l-a hirotonit ierodiacon, in biserica Sfantul Nicolae de la Cernica.
Indrumat de duhovnicul sau Pimen, a inceput o viata de aspre nevointe calugaresti, cu post, rugaciune, munca, citiri din Sfanta Scriptura sau din lucrarile Sfintilor Parinti si scriitorilor bisericesti. Prin 1812 a fost trimis, impreuna cu parintele sau duhovnicesc, la manastirea Neamt, ca sa stranga ajutoare pentru refacerea bisericii Sfantul Nicolae, distrusa de un cutremur. Cu acest prilej, a putut cunoaste stravechea ctitorie domneasca, cu aleasa ei viata duhovniceasca, precum si alte manastiri moldovene. In 1813 a fost hirotonit ieromonah, in biserica Batiste din Bucuresti, de catre arhiereul Dionisie Lupu, viitor mitropolit al tarii, iar dupa doi ani hirotonit duhovnic si randuit mare eclesiarh al manastirii. Prin 1817 a plecat la Muntele Athos, unde a stat aproape un an, reusind sa cunoasca indeaproape viata calugareasca de acolo si sa culeaga multa invatatura, care ii va fi de folos in ostenelile sale de mai tarziu.
La 14 decembrie 1818, in urma mortii staretului Dorotei, obstea de la Cernica a ales in locul sau pe ieromonahul Calinic. Desi avea numai 31 de ani nu s-a tinut seama, insa de varsta, ci au tras greu in cumpana invatatura lui si mai cu seama smerenia, rabdarea, dragostea fata de toti, viata lui de rugaciune, post si munca neincetata. Doi ani mai tarziu a fost hirotesit arhimandrit.
Cei 32 de ani de staretie la Cernica constituie o perioada de neincetate stradanii pentru ridicarea vietii calugaresti de acolo, pentru buna indrumare a vietuitorilor, pentru inzestrarea manastirii cu noi lacasuri de inchinare si chilii pentru scolarizarea tineretului. Vom spicui doar cateva din multele aspecte ale activitatii lui la Cernica.
Aproape toate ostenelile sale au fost inchinate ridicarii vietii duhovnicesti din manastirea pe care o carmuia. Astfel, a intemeiat mai multe ateliere, in care monahii isi pregateau singuri cele trebuitoare pentru imbracaminte (rase, potcapuri etc.). Cei stiutori de carte, se ocupau cu copierea de manuscrise, mai ales din scrierile Sfintilor Parinti si ale marilor indrumatori ai vietii calugaresti. Obstea monahala crestea mereu, incat in 1838 erau 300 de calugari iar in 1850 numarul lor ajunsese la 350. Dintre ei s-au ridicat multe personalitati ale vietii bisericesti, ca arhiereul Ioanichie Stratonichias, originar din Transilvania, retras spre sfarsitul vietii la Cernica, protosinghelul Naum Ramniceanu, un cunoscut cronicar, arhimandritul Veniamin Catulescu, profesor de Religie la Colegiul "Sf. Sava" din Bucuresti, Pimen, fost egumen la Tismana, Anastasie Baldovin, ucenicul si biograful lui Calinic, Nicandru, urmasul sau in staretie si altii.
In acelasi timp, staretul Calinic era un bun indrumator al numerosilor credinciosi care cercetau manastirea; era cunoscut atat prin rugaciunile sale tamaduitoare, cat si prin faptele de milostenie. De pilda, in 1821 a hranit in manastire, timp de cateva luni, un numar mare de locuitori din Bucuresti si din imprejurimi, refugiati la Cernica de frica turcilor. Numeroase milostenii a facut in diferite parti ale tarii si chiar peste hotarele ei. Pentru copiii din satul Cernica a infiintat o scoala, cu dascal platit de manastire.
Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica a fost preocupat in permanenta de zidirea sau de refacerea unor lacasuri de inchinare. De pilda, inca din primii ani de staretie s-a ocupat de zugravirea bisericii Sfantul Nicolae din incinta manastirii. Intre anii 1832-1836, a zidit din temelie biserica cu hramul Sfantul Gheorghe, din ostrovul manastirii, cu bani primiti din partea arhiereului Ioanichie Stratonichias. Fiind distrusa la scurt timp de un cutremur, staretul a inceput rezidirea ei, fiind terminata in 1842. Tot atunci s-a ridicat o noua staretie, iar pentru ingrijirea calugarilor bolnavi, a construit o bolnita, ambele in ostrovul manastirii. Tot atunci s-a ridicat si clopotnita, care strajuieste pana astazi intreaga manastire.
In anul 1846 a inceput zidirea bisericii cu hramul Sfanta Treime de la Pasarea, manastire aflata, inca de la intemeiere, sub obladuirea directa a Cernicai; s-a zidit din banii sai si din daniile unor credinciosi. Cu cativa ani in urma ridicase, tot la Pasarea, biserica cimitirului.
Din darurile testamentare ale unei credincioase, staretul a zidit biserica Adormireadin Campina, intemeind si o scoala in jurul ei. Din banii manastirii, precum si din propriile sale danii, s-au ridicat bisericile din satele Buesti si Sohatu, au fost ajutatemanastirile Ghighiu si Poiana Marului, schitul Icoana din Bucuresti, precum si cateva biserici satesti.
In 1850, dupa 43 de ani de viata in manastire, dintre care 32 de ani de carmuire a obstei monahale, staretul Calinic a fost chemat la inalta slujire arhiereasca. Inca dupa moartea mitropolitului Grigorie Dascalul (1834), domnitorul Alexandru Ghica il sfatuise sa primeasca scaunul mitropolitan, dar a refuzat, socotindu-se nevrednic de o asemenea inalta cinstire. Dar in anul 1850, cand erau vacante toate cele patru scaune vladicesti din Tara Romaneasca, domnitorul de atunci, Barbu Stirbei, care avea o mare admiratie fata de staretul manastirii ctitorite de stramosul sau, vornicul Cernica Stirbei, l-a convins sa accepte carmuirea unei eparhii.
Si astfel, la 14-15 septembrie 1850 a fost ales in stravechiul scaun episcopal de la Ramnicul Valcea. A fost hirotonit arhiereu in catedrala mitopolitana din Bucuresti, la 26 octombrie 1850, praznicul Sfantului Dumitru, iar inscaunarea i s-a facut la 26 noiembrie, la Craiova, intrucat resedinta episcopala din Ramnic era distrusa in urma unui incendiu.
Chemat la aceasta inalta slujire, noul ierarh a gasit in eparhie o mostenire foarte grea, care se cerea grabnic indreptata. De 10 ani eparhia era condusa de loctiitori, resedinta si catedrala episcopala erau distruse, numarul preotilor era insuficient, putin pregatiti si cu o stare materiala grea, seminarul inchis, in urma revolutiei din 1848, lacasurile de inchinare neingrijite sau in paragina, iar unele chiar inchise. Desi inaintat in varsta, noul episcop a purces de indata la indreptarea acestor triste stari de lucruri. Indata dupa inscaunare, si-a cercetat eparhia, a randuit protopopi, a hirotonit noi preoti. In 1851 a redeschis seminarul, intai la Craiova, dupa care, in 1854, l-a mutat la Ramnic; a deschis scoli protopopesti pentru pregatirea cantaretilor bisericesti.
Dupa ce si-a mutat resedinta la Ramnic (1854), a inceput de indata ridicarea unei noi catedrale episcopale, dupa planurile intocmite de el insusi si cu pictura lui Gheorghe Tattarescu, a refacut resedinta si bolnita din incinta Episcopiei. Intre anii 1859-1864 a ridicat, din banii sai, o biserica noua la schitul Frasinei, in Muntii Valcii, existent din veacul al XVII-lea, randuind reguli aspre de vietuire, asa cum vazuse la Athos si pe care le respecta el insusi de cand intrase in manastire. Planul bisericii a fost conceput de el, iar zugravirea a incredintat-o pictorului brasovean Misu Popp. Pentru ca tocmai atunci a intrat in vigoare Legea secularizarii averilor manastiresti, episcopul Calinic a rugat pe Alexandru Ioan Cuza ca schitul lui sa ramana cu toate bunurile pe care le avea, rugaminte pe care domnitorul, - care il respecta pentru viata lui - i-a acceptat-o.
Iubitor de carte si sprijinitor al culturii, episcopul Calinic a simtit mereu nevoia unei tipografii proprii. Ca staret si apoi ca episcop, a tiparit cateva carti la Bucuresti. Prin 1860, "cu bani imprumutati", dupa cum marturisea el insusi, a pus bazele unei tipografii, proprietatea sa, de sub teascurile careia au aparut mai multe carti de slujba si de invatatura. Se vede ca episcopul intentiona sa reinvie, la Ramnic, vremurile de inflorire culturala din timpul marilor sai inaintasi din secolul al XVIII-lea. Cu un an inainte de moarte, a donat tipografia orasului Ramnic, cu tot inventarul ei si cu toate cartile aflate in depozit. A pus insa conditia ca tipografia sa-i poarte numele si in viitor si ca jumatate din veniturile ei sa fie folosite pentru intretinerea scolilor din oras si a elevilor saraci, precum si a seminaristilor, iar alta jumatate pentru intretinerea schitului Frasinei.
Episcopul Calinic a fost si un insufletit patriot. In calitatea sa de episcop a luat parte la lucrarile Adunarii obstesti a tarii, apoi a fost ales deputat in Divanul Ad-hoc, care a pregatit unirea celor doua tari romanesti. Inca din primavara anului 1857 a trimis o circulara catre protopoi si egumeni, prin care le cerea ca in toate bisericile sa se faca rugaciuni "pentru unirea romanilor intr-o singura vointa si cuget, ca sa ceara pe cale legiuita viata patriei lor". A facut parte si din Adunarea electiva a tarii, care a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza. Atasamentul sau fata de domnul unirii reiese si dintr-o pastorala adresata protopopilor si preotilor din eparhie, prin care-i indemna sa cinsteasca patria si pe carmuitorii ei si sa nu crute nici o jertfa pentru binele obstesc, pentru ca "cine este bun crestin este si bun patriot".
In chip deosebit trebuie pusa in lumina sfintenia vietii lui. Toti cei care l-au cunoscut au ramas impresionati de multele sale milostenii, de simplitatea sa in imbracaminte, de bunatatea si blandetea sa, de rugaciunile sale tamaduitore de boli trupesti, de posturile si privegherile sale. Biograful sau, Anastasie Baldovin, scria ca avea liste de persoane carora le impartea permanent ajutoare si ca atunci cand hirotonea preoti le daruia carti si chiar bani de drum. "Era atat de milostiv - scria acesta - incat daca nu avea ce sa dea de milostenie, isi da hainele de pe prea Sfintia Sa si plangand se ruga de mine nevrednicul ca sa caut bani pe unde voi sti, ca sa aiba ce sa dea la fratii lui in Hristos, pentru ca asa numea pe saraci si neputiniciosi". Martori contemporani povestesc mai multe cazuri de vindecari de boli, in urma rugaciunilor episcopului Calinic, cum a fost tanara din satul Muiereasca, sau fiul mesterului care lucra la construirea catedralei episcopale de la Ramnic.
Viata plina de infranari pe care o ducea (nu manca niciodata carne, se odihnea numai pe un scaun de lemn), ca si batranetea, care se simtea tot mai apasatoare, l-au indemnat pe episcopul Calinic sa-si scrie testamentul. Intre altele, scria ca nu lasa nici bani de ingropare si nici de pomenire, pentru ca tot ce-a avut impartise celor saraci sau ii oferise pentru refacerea cladirilor de la episcopie. In felul acesta, a inteles sa puna in practica votul calugaresc al "saraciei de bunavoie". Batran si bolnav, s-a retras la manastirea Cernica, din mai 1867, incredintand conducerea vremelnica a eparhiei arhimandritului Grigorie. Intrucat Guvernul de atunci i-a refuzat retragerea din scaun - in semn de inalta pretuire - a ramas in vrednicia de episcop pana la sfarsitul vietii, trimitand de la Cernica felurite indrumari arhimandritului Grigorie, pentru bunul mers al treburilor Episcopiei. La Cernica a mai trait aproape un an, ca un simplu monah, pana in ziua de 11 aprilie 1868, cand Dumnezeu l-a chemat la Sine. A fost ingropat in tinda bisericii Sfantul Gheorghe, ctitoria sa.
Calugar smerit la Cernica, apoi conducator al obstei monahale de acolo timp de 32 de ani, episcop la Ramnic peste 18 ani, marele ierarh Calinic a devenit unul din cei mai desavarsiti reprezentanti ai spiritualitatii romanesti. A fost apreciat si considerat ca un adevarat "sfant" nu numai de cei care l-au cunoscut, ci si de urmasi. Iata ce spunea despre el marele nostru carturar Nicolae Iorga (1871-1940), acum aproape 60 de ani: "Traind in sfintenia muncii si a infranarii, era socotit ca sfant de credinciosii din eparhie si parerile de rau ale tuturora se indreptara mult timp catre mormantul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de invatatura si de pregatire duhovniceasca, unde se retrasese. Traind pana departe, in timpuri noi, pe care el nu le mai intelegea, nici pentru a le combate, precum ar fi fost datoria sa, crutat de dansele, venerat pentru o varsta ca a sa si pentru o astfel de viata, chiar si de cei mai antireligiosi din noul curent apusean, care stapanea statul cel nou, el incheie cu vrednicie sirul curatilor calugari fara arginti, al ctitorilor de carti si de cladiri de inchinare, al sufletelor de arhierei cari o clipa nu si-au inchipuit ca fapta sau gandul lor scapa de sub ochiul privighetor al lui Dumnezeu" (Istoria Bisericii romanesti, vol. II, Bucuresti, 1932, p. 237-238).
Aceasta scurta prezentare a vietii si a faptelor sale ne arata cat de indreptatita a fost hotararea Sfantului Sinod al Bisericii noastre, din 28 februarie 1950, ca episcopul Calinic sa fie trecut in randul sfintilor. Canonizarea lui solemna s-a facut la Cernica in ziua de 23 octombrie 1955, in prezenta multor ierarhi romani si staini, a numerosi calugari, preoti si credinciosi; moastele i-au fost asezate spre cinstire si inchinare in biserica Sfantul Gheorghe, ctitoria sa. In felul acesta, smeritul staret si ierarh Calinic a devenit unul dintre cei mai de seama sfinti ai calendarului ortodox roman, pilda vrednica de urmat pentru orice fiu al Bisericii noastre dreptmaritoare. Praznuirea lui din neam in neam se face in ziua mutarii sale la Domnul, adica la 11 aprilie. De atunci incoace, este cinstit prin cantari de lauda, in Minei si prin slujba Acatistului; chipul sau este zugravit in multe biserici manastiresti si parohiale, iar numele sau este purtat de multi credinciosi care imbraca ingerescul chip al calugariei.
"Pomenirea ta cea purtatoare de lumina, Ierarhe Calinic, veseleste sufletele celor credinciosi si atingerea de racla sfintelor tale moaste sfinteste simtirile si daruieste tamaduiri; pentru aceasta, dupa datorie, te cinstim pe tine si cu bucurie iti cantam: Bucura-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu inteleptite!" (Din Acatistul Sfantului, Condacul 1).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu