manastiri-ortodoxe: Sfânta Mănăstire Tismana

Mănăstirea Tismana este cel mai vechi aşezământ monahal din ţara Românească, având un rol primordial în menţinerea credinţei ortodoxe de-a lungul a peste 600 de ani.

Ea reprezintă un monument de reculegere şi închinăciune, de cinstire a credinţei noastre strămoşeşti, un edificiu de prea frumoasă artă străveche. Ea a fost şi un post de apărare al ţării în vremuri de război, de găzduire a multor personalităţi pătrunse de un înalt patriotism.

"Veniţi la Tismana: linişte, dumbrăvi minunate şi ape curgătoare ce ţâşnesc de pretutindeni"

G. Sfetea

,,...O lume de închipuiri, de basm"

Alex. Vlahuţă

„Iată cea mai veche şi mai măreaţă din toate mănăstirile de peste Olt”

Grigore Alexandrescu

„…măreţ cuib al Basarabilor”

George Coşbuc

SCURT ISTORIC

Sfânta Mănăstire Tismana este cel mai vechi aşezământ monahal din Ţara Românească – un important monument de reculegere şi închinăciune, de cinstire a credinţei noastre ortodoxe.

Construită tot prin râvna cuviosului Nicodim, sora ei, Mănăstirea Vodiţa a fost distrusă puţin timp după construire, singura citadelă a ortodoxiei noastre cu o nepreţuită şi neobosită activitate rămânând, timp de peste şase veacuri, Mănăstirea Tismana.

Deoarece cu Vladislav (Vlaicu) Vodă (1364-1377) începe pomelnicul mănăstirii, fratele lui Vlaicu, Radu Vodă asociat la domnie din 1372, fiind al doilea în pomelnic, istoricul Al. Ştefulescu susţinea că la începutul domniei lui Vlaicu Vodă între anii 1364-1366 s-au construit mai întâi biserici din lemn şi s-au făcut danii prin hrisov.

"Tot ceea ce se făcea danie mănăstirii Vodiţa s-a dat şi Tismanei - scria istoricul - amândouă mănăstirile fiind sub conducerea unuia şi aceluiaşi stareţ, Nicodim".

Abia după aceea a început construcţia Vodiţei din zid iar sub Radu I Vodă, zis şi Radu Negru Vodă, biserica din zid a Tismanei.

Intr-un peisaj fermecător, asemenea unui castel medieval cu bastioane la colţuri, Mănăstirea Tismana este aşezată pe vârf de stâncă, pe muntele Stârmina, înconjurată de culmi împădurite şi stâncoase, lângă gura întunecată a Peşterii Sfântului Nicodim şi de sub ale cărei ziduri ţâşneşte apa, rostogolindu-se în cascadă, cu o cădere de cca 40 m în râul Tismana.

Celebrul călător – diaconul Paul de Alep, împreună cu Patriarhul Macarie al Antiohiei au vizitat Mănăstirea Tismana în iulie 1657 şi menţionează în cartea sa, scrisă în limba arabă, „Note de călătorie”, printre altele: „…într-adevăr, ea nu mai are seamăn nici în această ţară, nici în alta, prin frumuseţea locului şi a aşezării, prin mulţimea apelor sale şi întărirea pe care o are, ajutată şi de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare.”

CTITORUL mănăstirii este Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310-1406) – lui îi aparţine alegerea a arhitecturii şi a decoraţiunilor acesteia. Construcţia din zid a fost realizată cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi: Radu Negru Voievod (1377-1383) şi fiii acestuia Dan I (1384- 1386) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418).

SFÂNTUL NICODIM este de neam valah din sudul Dunării, după mamă înrudindu-se cu domnitorii Basarabi şi cneazul Lazăr al Serbiei.

Din dorinţa de a-şi dedica viaţa lui Dumnezeu, la 16 ani părăseşte în ascuns casa părintească din cetatea Prilep (Macedonia) şi cu ajutorul unor călugări athoniţi ajunge la Mănăstirea Hilandaru, din Sfântul Munte Athos. Aici îşi desăvârşeşte învăţătura, deprinzând limba slavonă şi greacă şi iniţiindu-se în arta athonită: caligrafie, pictură, argintărie, arhitectură, zidărie, dogărit,etc.

În Ţara Românească, Sfântul Nicodim a venit prin chemare divină, cu misiunea de a ridica o mănăstire într-un loc ales de Dumnezeu.

Documentele istorice menţionează mai multe mănăstiri – ctitorii ale sfântului: Vratna şi Mănăstiriţa (în Serbia), Vodiţa, Gura Motrului, Topolniţa, Vişina, Aninoasa, Tismana, (în Ţara Românească) şi Prislop (în Ţara Haţegului).

Împreună cu el, Cuviosul Nicodim aduce un grup de călugări organizaţi în viaţă de obşte şi trăitori în rugăciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

Locul de rugăciune, priveghere şi odihnă al Cuviosului, a fost în grota aflată pe stânca de lângă mănăstire.

Cuviosul Nicodim a fost solicitat să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol, în anul 1375 ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346. Patriarhul Filotei al Constantinopolului la apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei părticele de sfinte moaşte şi la făcut arhimandrit, Mănăstirea Tismana devenind „Marea Lavră” şi prima arhimandrie din ţară.

La Mănăstirea Tismana, Cuviosul Nicodim a întemeiat o vestită şcoală de caligrafie cu copişti de cărţi bisericeşti în diverse limbi. El însuşi în anul 1405 a caligrafiat şi miniat un Tetravanghel pe pergament pe care la ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Ţara Românească cu cea mai veche ferecătură şi se află la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.

Cuviosul Nicodim s-a mutat la cele veşnice la 26 decembrie 1406 şi a fost îngropat în mormântul din pridvorul bisericii, pe care şi l-a săpat dinainte. Acum o candelă neadormită veghează acest loc unde i s-au odihnit sfintele moaşte.

BISERICA Mănăstirii Tismana a fost sfinţită la 15 august 1378 cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, fapt întărit documentar de hrisovul Voievodului Dan I din 1385, octombrie 3, care se păstrează şi astăzi.

Ea este construită în stil bizantin, plan triconc, cu ziduri de piatră foarte groase, cu trei turle pe naos, pronaos şi pridvor şi este susţinută de contraforţi şi de pridvorul ce înconjoară pronaosul şi o parte din naos.

De-a lungul timpurilor, datorită deselor prigoane ale păgânilor asupra ţării noastre, Mănăstirea Tismana a suferit mai multe distrugeri şi transformări, multe refaceri şi donaţii din partea voievozilor Basarabi şi a unor boieri înstăriţi, mănăstirea fiind ctitorie voievodală

şi un puternic loc strategic. În 1520 voievodul Neagoe Basarab a acoperit biserica cu plumb; în 1541 domnitorul Radu Paisie a făcut chenarele şi uşile bisericii mari; Matei Basarab a făcut biserica mică a spitalului mănăstiresc (1650), clopotniţa şi a dăruit un clopot mare; marele ban al Craiovei Cornea Brăiloiu a refăcut chiliile şi casele egumeneşti, de asemenea a făcut mari donaţii mănăstirii; Jupâneasa Stanca Glogoveanu a refăcut pictura (1733 şi 1766) şi uşile bisericii (1782). Importante danii şi obiecte de cult a făcut Constantin Brâncoveanu.

PICTURA. La început Biserica a fost zugrăvită într-o singură culoare, în ocru, cu figuri geometrice şi florale. Prima pictură iconografică a fost executată abia în secolul al XVI-lea (1564) de pictorul Dobromir din Târgovişte. Această pictură în culori vegetale se află şi astăzi pe pereţii din pronaos fiind cea mai veche pictură bizantină ce se păstrează în Ţara Românească.

În anul 1732 se reface pictura din Naos şi Sfântul Altar cu ajutorul material al Doamnei Stanca Glogoveanu, în Pronaos fresca din 1564 nu a fost distrusă, ci peste ea a fost aplicată o nouă frescă datată 1766 pictor fiind Dimitrie Diaconu.

În 1955, în cadrul lucrărilor de restaurare a Mănăstirii conduse de G. Russu s-a trecut la extracţia frescei din 1766 din Pronaos – caz unic în Europa. Fresca extrasă a fost încorporată în pereţii muzeului Mănăstirii şi pe coridoarele chiliilor. Totodată s-a restaurat şi conservat prima pictură, din 1564, care a fost lucrată după toate canoanele artei bisericeşti, cu deosebit talent şi evlavie. La realizarea celor nouă registre ale Sinaxarului s-a folosit un roşu oriental – culoare specifică doar Mănăstirii Tismana.

O ultimă pictură a Bisericii s-a făcut în Pridvor care a fost reconstruit în 1983, după planul Sfântului Nicodim şi pictat în 1994 de pictorul Grigore Popescu din Câmpulung Muscel. Este pictură bizantină, cu desen corect şi armonie discretă a tonurilor cromatice, cu prezentare iconografică unică. Aici, pentru prima dată sunt pictaţi toţi sfinţii daco-români descoperiţi şi canonizaţi în ultimii ani ai secolului al XX-lea, alături de toţi sfinţii români ce se prăznuiau.

TEZAURUL Mănăstirii Tismana a fost deosebit de mare, dar stricăciunile aduse mănăstirii de veacuri a făcut să se piardă. O parte

din obiectele de valoare păstrate se găsesc la Muzeul de Artă a României. Muzeul Mănăstirii are o bogată colecţie de picturi murale (provenite din Pronaos, pictura din 1766), icoane vechi pe lemn, obiecte de cult, cărţi vechi, veşminte, uşile vechi ale bisericii (1782) şi altele.

În Biserică se găseşte o raclă de argint, executată de artistul plastic Gheorghe Stoica din Bucureşti în 1980, care conţine trei părticele de Sfinte Moaşte: de la Sfântul Nicodim degetul arătător de la mâna dreaptă şi crucea de plumb ce o purta la gât, de la Sfântul Ignatie Teoforul şi Sfântul Ioan Gură de Aur.

Biserica Mănăstirii Tismana îşi etalează statutul de „monument de artă” prin tot ceea ce reprezintă şi există în ea: catapeteasma din stejar executată în 1766 în stil post-brâncovenesc cu ornamente florale, suflată în aur, cu icoanele împărăteşti (1844); iconostasul mic sculptat în lemn de tei, aurit, executat de Ghenadie monahul (1741-1742); stranele (tetrapoadele) sculptate de călugări în anul 1731 şi 1735; policandrul mare din alamă lustruită secolul al XIX-lea; toaca metalică de forma vulturului bicefal – stema domnitorilor Basarabi, deosebit de valoroasă, şi altele.

Poetul George Coşbuc a dăruit pentru Paraclisul ctitorit de Matei Basarab două vitralii din 1916, deosebit de frumoase, în memoria fiului său Alexandru, iar G. Sfetea, un alt vitraliu pentru mama lui Maria, aflate acum în Muzeul Mănăstirii.

Mănăstirea Tismana a fost transformată în chinovie de maici în anul 1949, care duc viaţă de obşte, împletind munca cu rugăciunea. Slujbele se săvârşesc după tipicul tradiţional. Sfânta Liturghie în fiecare zi, Vecernia seara şi Miezonoptica şi Utrenia la miezul nopţii; Cântările se fac pe muzică psaltică conform tipicului monahal.

În prezent, Mănăstirea are 60 de vieţuitoare, dintre care cinci stau în schiturile mănăstirii, stareţă de peste 40 de ani este Stavrofora Ierusalima Gligor sub a cărei păstorire Mănăstirea Tismana a cunoscut multe şi importante înnoiri.

Pe muntele Cioclovina, la N-V de Mănăstirea Tismana se află două schituri: Cioclovina de Jos, amintit documentar în anul 1660, iar în anul 1715 conform pisaniei a fost refăcut de egumenul Nicodim, având hramul „Sfinţii Voievozi”, şi Cioclovina de Sus, ridicat de acelaşi egumen în anul 1714, pe vârful muntelui având hramul „Schimbarea la Faţă”. Bisericuţa Schitului Cioclovina de Sus a fost pictată în anul 1999 de pictorul Grigore Popescu. A fost sfinţită de IPS Teofan, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolitul Olteniei în vara anului 2005.

Mănăstirea Tismana a fost şi rămâne cea mai veche vatră de cultură, un uriaş muzeu al trecutului, un sanctuar pentru marile arderi umane ale prezentului şi o fereastră deschisă spre aspiraţiile viitorului.

SFÂNTUL NICODIM CEL SFINŢIT

DE LA TISMANA

Din capitolul

Cuviosul Nicodim Valahul

al cărţii „Mănăstirea Tismana – vatră străbună”, autori Preot Dumitru Bălaşa şi Profesor Toma Hrisant

Tipărită prin stăruinţa, purtarea de grijă şi binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului NESTOR

Arhiepiscop al Craiovei şi MITROPOLIT AL OLTENIEI

Editura Mitropoliei Olteniei – Craiova, 1983

Peştera Sfântului Nicodim

Viaţa şi activitatea pilduitoare a fondatorului Mănăstirii Tismana au căpătat o aureolă de legendă datorită atât tradiţiilor monastice, cât şi viziunii romantice a unor călători şi biografi (Paul de Alep, Ştefan Ieromonahul) sau a unor istorici din veacul trecut (B. P. Haşdeu, D. Onciu, Al. Ştefulescu).

Astfel, evenimentele multiple ale vieţii sale, întreaga osârdie ctitoricească şi cărturărească au dat unor fapte şi elemente reale supradimensionări sau tălmăciri care au colorat tot mai mult valul aurit al istoriei hagiografice.

Cea mai veche povestire a vieţii lui Nicodim Valahul ne-a dat-o, într-o formă rezumată, Paul de Alep. La această consemnare în scris a tradiţiei păstrate de către călugării de la Tismana cu privire la ctitorul mănăstirii lor s-a adăugat o mărturie figurată: mica raclă de argint destinată să adăpostească un deget din moaştele fondatorului Tismanei, dăruită la 1671 de către ierodiaconul Nicodim şi egumenul Petronie.

Racla de argint

Scenele care figurează pe această raclă prezintă mai multe episoade din viaţa sfântului: una din scene îl prezintă, împreună cu ctitoria sa, înaintea Maicii Domnului, iar celelalte figurează naşterea sa, botezul, hirotonia, anii învăţăturii şi scena „trecerii prin foc” în prezenţa craiului Mateiaş al Ungariei.

Cam la un veac după călătoria lui Paul de Alep, la 1767, în tiparniţa de la Râmnic, a apărut o carte care cuprindea şi o biografie-elogiu a sfântului comemorat: „Slujba osebită” a cuviosului Nicodim sfinţitul (tipărită în zilele lui Alexandru Scarlat Ghica, cu osârdia şi cheltuiala episcopului Partenie al Râmnicului şi cu truda preotului Constantin Tipograful).

Ştefan Ieromonahul şi duhovnicul Tismanei a dat, în anul 1839, o ediţie mult adăugită a Slujbei osebite, oferind o extensie deosebită relatării faptelor din viaţa Sfântul Nicodim, bazându-se pe multe ştiri de provenienţă orală, izvoare documentare, narative şi epigrafice, precum şi bogate elemente folclorice.

Pe lângă multe adevăruri interesante, în cuprinsul acestor „pomeniri” biografice se găsesc şi exagerări sau tălmăciri de naivă simplicitate întâlnite îndeobşte în operele hagiografice, care-şi au izvorul în tradiţia călugărească şi consemnările lui Paul de Alep. Astfel, adevărul zguduitor al prădăciunilor făcute de către oştile principelui Gabriel Bathori în aşezările şi mănăstirile muntene capătă o explicaţie naivă, voit răspândită pentru a spori (dacă mai era nevoie) veneraţia faţă de Nicodim Valahul, motivându-se că invadatorii ar fi urmărit chipurile să fure moaştele sfântului din cauza deosebitei preţuiri ce i-o arătau (!).

Tot astfel, reprezentarea „minunii trecerii prin foc” a căpătat detalieri şi sensuri istorice deformate: se spune că regele Sigismund al Ungariei, pe care Nicodim intenţiona să-l convertească la ortodoxism, a vrut „să cerce pe sfântul, să vază: poate face şi alte feluri de minuni, sau numai tămăduirile boalelor?”

Toaca – detaliu cu vulturul bicefal al Basarabilor

şi scena „Adormirea Maicii Domnului”

De fapt, se pare că a fost vorba de o „probă judiciară” la care Nicodim a fost constrâns să ia parte, sub privirile şi batjocură opresorilor, purtători ai intereselor Scaunului apostolic catolic. Tot astfel, dintr-o greşeală de informaţie, Paul de Alep pomeneşte că Sfântul Nicodim s-ar fi dus, din proprie iniţiativă, la Buda (şi nu la Vidin) pentru a converti la ortodoxism pe regele „catolic şi apostolic” al Ungariei.

Adevărurile despre viaţa şi activitatea lui Nicodim sunt nu mai puţin fascinante. Academicianul sârb Djordjie Sp. Radojicic precizează că Nicodim şi cneazul Lazăr, „ruda sa”, erau valahi din Prilepac, cetate aproape de Novo Brdo - centrul minier sârb („Romanoslavica”, XIII Bucureşti, 1966, 78). El făcea parte din vechii locuitori ai teritoriului daco-roman, sud dunărean peste care s-au suprapus popoarele migratoare.

în 1326 a părăsit „casa părintească şi viaţa cea plină de lux a fratelui său Lazăr” şi s-a dus la muntele Athos, pentru a-şi desăvârşi cultura. Aci a fost hirotonit diacon şi apoi preot şi a devenit „dascăl şi ritor foarte iscusit întru amândouă scripturile (în cea slavonească limbă a sa şi în cea elinească)... şi murind stareţul l-au aşezat năstavnic la mănăstire ( a Hilandarului)”.

Datorită vieţii sale curate şi cunoştinţelor însuşite, a fost ales „protos al Sfântului Munte”. Lazăr, ajuns împărat al sârbilor, ( 1371-1389), a trimis pe Nicodim „ruda sa” la Constantinopol, în fruntea unei delegaţii care trebuia să mijlocească ridicarea anatemei ce fusese aruncată asupra „împărăţiei sârbilor” şi a Bisericii lor. Înapoindu-se cu „dezlegarea anatemei” la despotul Lazăr, acesta i-a propus să ia conducerea Bisericii sârbeşti.

Înfrângându-şi orgoliul lumesc, chemat de vocea meniri sale, a trecut la stânga Dunării.

Cauzele venirii lui Nicodim în ţara Românească trebuie puse şi în legătură cu împrejurările politice ale vremii. Se ştie că, în 1365, Ludovic, regele Ungariei, şi-a îndreptat oştile spre sudul Dunării, pornind o veritabilă cruciadă de catolicizare şi cotropire, sub patronajul Scaunului apostolic. În 1368 atacă Severinul şi, concomitent, ordonă înaintarea oştilor voievodului Transilvaniei, Nicolae Lackfy, prin pasurile Carpaţilor spre capitala voievodului român Vlaicu.

Cele două armate sânt înfrânte şi silite să se retragă, iar victoria lui Vlaicu îl proiectează în ochii ortodocşilor din Vidin ca principalul apărător al intereselor lor împotriva atacanţilor şi cohortelor franciscane care încercau catolicizarea forţată a populaţiei respective. De pe urma cuceritorilor maghiari a avut mult de suferit, în acea vreme, şi cuviosul Nicodim, care se află-după unele izvoare-egumen intr-o mănăstire din Craina.

Devenit -datorită austerităţii şi altor multe merite- o personalitate de primă însemnătate, acest brav erou al rezistenţei populare a vidinenilor, era preţuit cu deosebire şi de voievodul muntean.

În planurile sale de a face din ţara Românească un adevărat „bastion al ortodoxiei” împotriva expansiunii catolice, Vladislav a dat un loc important gândului folosirii zelului unui adept atât de înflăcărat al curentului isihast protestatar cum era Nicodim.

Descifrând hrisoave din secolul al XIV-lea, aflăm unul, care ne grăieşte din adâncuri de vremi, ca Vladislav voievod„ascultând de cinstitul între călugări, Nicodim, de asemenea şi cu cheltuiala şi cu daruri” de la domnia ţării, „iar cu munca lui Kir Nicodim şi a fraţilor săi” a zidit şi a zugrăvit mănăstirea Vodiţa, pe când voievodul stăpânea aceste meleaguri româneşti şi înfiinţase cea de a doua mitropolie a ţării Româneşti, Mitropolia Severinului.

Ruinele Vodiţei

Astfel la Vodiţa, la câteva sute de metri de malul Dunării, rolul de ctitor la propriu acordat lui Nicodim, este evident ( DRH, B,I,p.17-19). Constructori sânt chiar călugării, în frunte cu Nicodim; ei au terminat în blocuri de piatră şi cărămidă intre anii 1369-1370, mănăstirea Vodiţa şi, prin acesta, au îndeplinit şi un binechibzuit act politic, deoarece Vodiţa a devenit un avanpost înaintat de rezistenţă ortodoxă şi românească.

Prudent, pentru a deruta pe regele maghiar, voievodul român renunţă deplin la aproape toate drepturile ce decurgeau din calitatea sa de ctitor, lăsând obştei călugăreşti o autonomie deplină. Nevoit să nu se poată bucura în tihnă de roadele eforturilor sale pentru organizarea Vodiţei, din cauza atacului asupra Severinului produs de către oştile catolice ale lui Nicolae de Gara, Nicodim înţelege să slujească scopurile ofensivei ortodoxe prin participarea sa la misiunea sârbească la Constantinopol, ca „tâlmaci de cuvinte” cum îl atestă unele izvoare documentare.

Serviciile sale au fost bine răsplătite de către cneazul Lazăr, de vreme ce fiul său, Ştefan Lazarevici, avea să aducă inimoase mărturii despre „mănăstirile din ţara Românească, care au fost zidite cu ajutorul fericitului meu părinte lăcaşul preacuratei Născătoare de Dumnezeu de Tismana şi a lui Antonie de la Vodiţa”.

Aceeaşi recunoaştere a meritului a făcut ca patriarhul Filotei să-i acorde lui Nicodim rangul de arhimandrit, dreptul de a sfinţi biserici şi de a sluji purtând bederniţă.

Bederniţa dăruită Tismanei

După o tradiţie consemnată atât de către Paul de Alep cât şi în textul Pomenirii din 1767, Nicodim şi fraţii săi, nevoind să părăsească Vodiţa, au poposit pe locurile unde mai târziu aveau să întemeieze Mănăstirea Gura Motrului.

NICODIM ÎN VIZIUNEA ISTORICULUI NICOLAE IORGA

NICOLAE IORGA

V. Decăderea înrâuririi greceşti. Noua înrâurire sârbească.

Speranţele cele mari ale Patriarhului constantinopolitan de a păstra şi mai departe teritoriul cucerit în astfel de împrejurări, foarte prielnice, dar trecătoare, nu se dovediră însă întemeiate. Pe de o parte, Latinii începură iarăşi a se mişca pentru ca sa iea în stapanire Ţara- Românească. Până la sfârşitul vieţii sale, către 1380, Vlaicu-Vodă şi-a păstrat, - de şi jura, întamplător, lui Ludovic-cel-Mare pe sfinţii catolici Ştefan, Ladislau şi Emeric, - cei doi episcopi ortodocsi pe câte o “jumătate” de ţară, dar n-a gonit nici pe cel catolic, sprijinit de rege. La 1383, după ce Banatul se găsise poate câtva timp în mâni ungureşti, episcopul catolic Grigore se intitula, - ceia ce la el avea, de sigur, însemnătate, - “episcop de Severin, precum şi al parţilor de dincoace de munţi”, adecă a toata Ţara - Românească, de şi făcea o hirotonie în Câmpulung, în cuprinsul Cloasterului.

La această dată, Iachint, cel d’intâiu Mitropolit muntean, nu mai era în viaţă. Încă de la 1378, apare însă ca Mitropolit, nu Antim, căruia i se păstrase moştenirea, ci, nu ştim prin ce influenţe, un Hariton, care dispare după 1381. Hariton va fi stat la Constantinopol, unde-l şi întâlnim, luând parte la soboare, dar mai ales la Athos, unde era intâiul egumen, protos, al obştii. La 1381 titlul de “Mitropolit”, fără nici un fel de circumscriere, îl are însă Antim însuşi, care se întâmpina ultima oara la 1394 ca singur “Mitropolit”, în mărturia unui hrisov al lui Mircea, din 8 Ianuar.

Pe la 1389 Antim, bolnav, se făcuse schimnic, dar, căpătandu-şi din nou puterea, i se îngădui de Patriarhie, la 15 Februar din acel an, sa iea din nou asupra-şi păstoria terii, cas care e adus înainte într’o discuţie din veacul al XV-lea.

La 1381, nu ştim cine era Domn muntean: de la 1386 însă stăpânia Mircea, fiul lui Radu şi nepotul de fiu al lui Vlaicu. Ştim sigur ca el dobândi, fără nici un războiu, Severinul şi ca un Ban se găsia între boierii săi. Grigore, episcopul catolic, nu mai avu urmaşi aici, dar de la 1389 pana în 1401 găsim în actele patriarhale un episcop al “Severinului”, al “Ungrovlahiei de către Severin”, care sta la Constantinopol şi iscăleşte în josul tuturor hotărârilor sinodale. La 1389-97 însă, Atanasie, “Mitropolit de Severin”, se afla în ţară şi iscăleşte ca martur într’un act domnesc langă Antim. Fireşte însă că pierderea Banatului, îndată după Mircea, încheie şi rostul acestor Mitropoliţi ai cuprinsului muntean.

O altă înrâurire însă decât cea apuseană, latină, trebuia sa înlăture, măcar în parte, acea influenta grecească pe care Patriarhia o credea puternic întemeiată la noi, odată ce Domnii Ţerii - Româneşti se îndatoriseră a primi numai pe Mitropoliţii trimeşi de la Constantinopol şi odată ce Mitropoliile muntene fuseseră introduse în rânduiala ierarhica a Bisericii Răsăritului grecesc, Scaunele lor fiind puse în locul celor de Nicomedia şi Amasia, aflătoare în teritoriile definitiv pierdute către Turci, cari aduseseră la legea lor chiar pe locuitorii acestor provincii.

NICODIM

Concurentul cel nou venia tot din Balcani. El era superior bizantinismului formalist şi amorţit, prin vioiul sau avânt de credinţa, prin marea sa râvna de munca, prin setea de jertfa pentru legea creştină şi prin dorinţa sa nobilă de a folosi omenirii cu răspândirea de lumina, ca şi cu smerenia apostolica, cu sărăcia neîntinată, cu popularitatea simplă a celor cari-l represintau. El găsia un sprijin şi în faptul că avea în apropiere rădăcini din care se putea hrăni, pe când bizantinismul nu putea sa afle nici un ajutor în vecinătatea vre unui neam care să întrebuinţeze limba grecească. E vorba de spiritul călugăresc de cărturărie din Athos, aşa cum el se mlădiază întru câtva şi vine la noi prin “popa”, adecă ieromonahul Nicodim, un sfânt al muncii, al organisării şi binefacerilor culturale.

Era un Macedonean fără naţie lămurită, născut la Perlepe sau Prilep, în stăpânirea sârbească, din mamă sârboaică, dar din tata grec. De timpuriu merse să-şi facă ucenicia la Athos, vatră de veche cultură, care-şi aprinse mai puternic lumina în acest veac al XIVlea, când Panselinos întemeiază acolo o nouă şcoală de pictură, în sensul căreia au lucrat şi zugravii de la noi, mai târziu când Palamas petrece între călugări, când Împăratul Ioan Cantacuzino, un polemist bucuros de discuţii filosofice privitoare la religie, îşi căuta aici adăpostul, după ultimele sale nenorociri politice, ca Ioasaf căugăul, şi când, în mijlocul războaielor civile şi străine, Athosul, încheind cu toţi luptătorii învoieli deosebite, ştiu să se păstreze la o parte, în paşnica-i viaţă închinată culturii economice, culturii artistice şi, fireşte, mai ales, culturii teologice propriu-zise.

Călugarii din Athos nu se ţineau strâns şi exclusiv de niciuna din marile Biserici ambiţioase care se certau pentru supremaţia duhovnicească în Peninsula Balcanica, ci ei erau bucuroşi să potolească, în folosul ortodoxiei, gâlcevile astfel stârnite. Când Isaia din Sfântul Munte lua asupra-şi, în 1374-5, sa împace cu Bizanţul Biserica patriarhală sârbească întemeiată de Împăratul Duşan, Nicodim se afla pe langă dânsul, tălmăcind în folosul păcii bisericeşti. Pe un astfel de om au trebuit sa caute a-l ţinea pe lângă dânşii şi noul stăpânitor al Serbiei, cneazul Lazăr, şi, după moartea lui, pe câmpul de luptă de la Cosovo (1389), văduva lui, Milita, şi fiul ei, noul oblăduitor al Sârbilor liberi, despotul Ştefan, care, căpătând acest titlu de la Constantinopol, în 1403, avea şi bune legături bisericeşti cu Patriarhul de acolo. Dar, când, după marea înfrângere a creştinilor de către Sultanul Baiezid la Nicopol, Serbia fu ameninţată şi domnia lui Ştefan se clătina, Nicodim trecu statornic în Ţara - Românească, pe care pană atunci o cercetase numai adese ori, - mai ales, neapărat, în acele părţi “ungureşti” ale Banatului de peste Olt, care corespundeau Serbiei sale.

Pe vremea când trăia încă Lazăr cneazul şi când Ţara - Românească se afla tot supt stăpânirea lui Vlaicu-Vodă, Nicodim veni în părţile Mehedinţului şi întemeie, cu hramul Sf. Antonie – Antonie fiind patronul schivnicilor; Antonie se numia şi un patriarh constantinopolitan de atuncea -, o mănăstire chiar pe malul Dunării, la Vodita, aproape de Vârciorova de astăzi, într’un loc de unde se vad mai bine munţii malului sârbesc decât părtile olteneşti vecine. Zidirea a fost făcută, fireşte, în stilul pe care-l obişnuiau pe atunci Athoniţii ca şi Sârbii, în acela care deosebeşte şi biserica patriarhala din Pee, dar în proporţii foarte modeste şi cu un material inferior, bolovani din gârla apropiată, amestecaţi cu cărămidă destul de tare.

Astăzi, într’un colţ năpădit de copaci, supt un deluleţ, nu se mai vede din biserica Sf. Antonie şi din chiliile călugareşti care o încunjurau pe vremuri, decât, pe lângă urme de temelie, un morman de pietre şi moluz.

D. Ştefulescu, care a văzut ruinele cu câtva timp înainte, a putut lua următoarele măsuri: 19 ˝ metri lungime, 8 metri lăţime; el a constatat şi forma de cruce cu abside la strane a clădirii. Cercetări mai nouă au scos la iveala o clădire mai mica supt cea de de-asupra şi în ea oasele unui om, de sigur un luptător, cu capul rănit.

Ruinele Vodiţei

Avem, fără dată însă, actul de întemeiere al Vodiţei, dat de Vlaicu-Vodă încă, “bine-credinciosul Voevod Vladislav, cu mila lui Dumnezeu Domn a toata Ungrovlahia”.

Cum se vede, în titlul Domnului nu se pomeneşte nici ducatul Fagarasului, nici Bania Severinului, ceia ce ar face să se creadă ca documentul e mai vechiu decât anul 1369, când s’au adaus aceste stăpâniri nouă. E vechiul pământ al Domniei, dar faptul că Vladislav poate dărui Olteniei sale locuri oltene, “ungureşti”, ca Jidovstiţa, ca locul de la Costeni până la Topolniţa, “malul dunărean de la podina Oreahovei până la podul din sus

de Rusava” şi “Vodiţa cea mare, pe amândouă laturile”, pe lângă alte pământuri, arată că el era stăpân aici, şi pune astfel acest act ctitoresc după încheierea războiului pentru Vidin, deci de la 1369 înainte, când şi prin asemenea clădiri bisericeşti Vlaicu căuta să-şi întărească dreptul domnesc şi legea ortodoxă în pământurile din nou cucerite de el şi recunoscute de rege.

Pentru întâia oară, un Domn muntean dăruia unei mănăstiri zidite din piatră, supuse unui egumen canonic şi având o adevărată avere, moşii şi venituri. E interesant să ne oprim o clipă asupra lor. Vodiţa căpăta sate în deplina stăpânire, cu absolută imunitate, ca şi satele care se dădeau în Serbia mănăstirilor de acolo de către stăpânitorii ţerii; satul Jidovstiţa nu va da, astfel, fiind “slobod”, nici “dări”, nici “lucru domnesc”, robota pentru Domn, nici nu va îndeplini îndatoririle de oaste. în aceleaşi condiţii se vor fi aflat şi cele zece sate sârbeşti pe care cneazul Lazăr le dete, încă de la început, ctitoriilor “popei Nicodim” pe pământul “unguresc” ajuns acum în mâna Românilor. În alte părţi i se da mănăstirii numai dijma de grâne pe care obişnuia s’o ridice Domnul: “cablele”, cablăritul, numit aşa după măsura de grău, care se zice în Ardeal, de Saşi: Kubel, sau o parte din peştele domnesc prins în Dunăre. Când va fi hramul Sf. Antonie, egumenul Vodiţei va primi o mie de perperi în bani, pentru ospăţul îndătinat, precum şi pentru alte cheltuieli ale călugărilor. Pe lângă aceasta, de la Domnie se vor trimete 300 de perperi spre a se împărţi săracilor şi, în acelaşi timp, tot pentru acest scop, douăsprezece burdufuri de brânză, douăsprezece caşuri, tot atâtea părechi de haine şi de încălţăminte, ba chiar şi atâtea paturi, pe lângă o maja de ceară, în vederea lumânărilor. Vlaicu-Vodă înzestrase Vodiţa şi cu odoare şi odăjdii, de mătasă şi “camha”.

Ca viaţă călugărească, Vodiţa cuprindea călugări cari n’aveau decât grija rugăciunilor, călugări proşti, cum s’a zis mai pe urmă, şi călugări cu ştiinţă de carte sau cu meşteşug de artă. Nicodim însuşi era un caligraf ales şi un bun cunoscător al limbii literare slavone; se păstra astfel în Museul din Bucuresti Evanghelia pe care a scris-o el în anul de la Facerea Lumii 6913, deci sau în toamna anului 1403 sau în lunile pană la Septembre ale anului următor. Are o frumoasă scrisoare sigură, dar lipsită de orice podoabe. Dacă legătura în argint lucrat e din aceiaşi vreme însă, nu se poate hotărî.

Mitropolitul Severinului n’avea niciun drept de amestec, şi nici Domnul ctitor. Nicodim era monarhul chinoviei sale de harnice albine mănăstireşti, care ţineau sa câştige pentru cultura superioară o tară întreagă ce nu fusese încă atinsă de dânsa. După moartea lui, fraţii aveau sa aleagă în libertate deplina un nou egumen. Un act din 1394, care a mai fost citat, ne ajută să ştim că, înainte de sfârşitul zilelor lui Nicodim, când acesta se strămută în noua zidire, de care va fi vorba acum, călugării din Vodiţa, cari alcătuiau o obşte deosebită, aveau alt egumen, pe Vladislav, care-şi luase poate acest nume duhovnicesc în cinstea Domnului întemeietor.

Legenda, auzită de mulţi în deosebite timpuri şi, la urma, pusă şi în scris, ştie să povestească în ce chip minunatul părinte Nicodim, pe care-l cânta şi unele cântece ale Sârbilor, după ce a trecut Dunărea pe veşmântul lui aspru aşternut peste valurile răzvrătite, a cutreierat părţile de spre munte ale Ţinutului oltean, căutând locul cu căderi de apă despre care era înştiinţat în chip minunat că trebuie să cuprindă o noua zidire bisericeasca a lui.

Un ciobănel care-şi căta porcii prin păduri îl îndrepta la dealul răsărit din codru care-şi iea numele de la pârăul Tismanei, ale cărui ape ţâşnesc din stancă şi se izbesc, căzând din treapta în treapta, de ascuţişurile pietrei zdrumecate. Aici făcu el, şi tot cu banii domneşti, ai lui Vlaicu, dar, pe urmă, şi ai lui Radu, fiul celui d’intaiu ctitor, ai lui şi ai soţiei lui din Bizanţ, Doamna Calinichia, şi în sfârşit ai lui Dan, fiul acestora, mănăstirea, mult mai bine aşezată şi mai trainic întruchipată, a Tismanei.

Biserica refăcută aşa cum era iniţial Mănăstirea pe vremea când o vizitase Iorga

O făcu în stilul Vodiţei, dar cu trei turnuri, şi cu mai multe abside; înfatişarea ei de astăzi nu poate să dea, după atâtea reparaţii, dintre care cea din urmă, pe vremea lui Vodă Bibescu, a fost o adevărata prefacere în stil comun apusean, nici măcar o idee apropiată de ce a fost zidirea lui Nicodim; doar proporţiile să fi rămas întru câtva aceleaşi. S’a păstrat undeva prin atenanse simplul cadru de la început al uşii de intrare.

De alminterea, încă din 1542, când Radu Paisie o zidi din nou, în forma, apropiată de cea moldovenească, prin care se deosebesc zidirile muntene din aceasta epocă, ea nu mai avea decât în liniile generale construcţia primitiva. Felonul ce se arata nu e, de sigur, acela care ar fi avut darul minunat de a feri pe sfânt de atingerea flăcărilor atunci când Craiul din Buda i-ar fi cerut aceasta, şi pot fi îndoieli şi cu privire la grosolana cruce de plumb cu numele Mântuitorului şi al celor patru evanghelişti, despre care se spune că Nicodim ar fi purtat-o la gât pe vremea când era de ajuns sa atingă cineva piciorul lui pentru ca din mort de foame să se trezească întremat şi satul.

La 1385, supt Dan -Vodă, Tismana era gata, şi i se dădea cel d’intâiu privilegiu, care fu întărit, peste ceva mai puţin decât doi ani de zile, de către noul Domn al Ţerii - Româneşti, Mircea, care rămase ocrotitorul mănăstirii, dându-i la 1406, când merse în Banat la întâlnirea cu Craiul Sigismund, privilegiu de imunitate pentru pescuit şi întrebuinţarea izlazului. Dan recunoaşte că întâiu ctitor, nu pe Vlaicu, ci pe tatăl sau, Radu, care, în zilele Domniei sale nesigure şi, oricum, tulburate, nu putuse isprăvi, încheindu-i-se înainte de vreme viaţa, marea şi frumoasa clădire, fără păreche încă în ţerile noastre. De la ctitorii săi aceştia, Tismana avea, ca şi Vodiţa, sate, livezile de nuci ale Dăbăceştilor, rudele Doamnei Clara, cele 400 de “cable” dintr’un întreg judeţ de munte, disparut pe urma, al Jalesului, grau ce era sa se trimeata de-a dreptul egumenului,

fără să mai ceară “cablarul” deslegare de la Domnie; apoi, iaraşi, în ziua hramului, dacă nu bani, frumoşii perperi “roşii” de aur, ca dincolo, măcar burdufurile de brânză, caşurile, paturile, “postavurile de veşminte” şi “postavurile de încălţăminte”, - însa, cu mai puţină dărnicie, în vremi mai grele: câte zece, nu douăsprezece; în sfârşit, şi ceară de lumânări, şi chiar miere. Mai târziu, cel de-al doilea Dan, din veacul al XV-lea, adause o sumă de sate nouă şi, pe lângă ele, pentru întâiaşi dată în ceia ce priveşte această mănăstire, Ţigani, Aţigani, cum se zicea pe atunci acestor robi de curând luaţi de la Tătari, - în patruzeci de sălaşe.

Nicodim trăi până în 1406, când se stânse de bătrâneţe, a doua zi de Crăciun, în Tismana chiar, de unde obişnuia să trimeată întrebări duhovniceşti, de naiva filozofie tâlcuitoare a Scripturii, acelui mai mare decât dânsul care înfăţişa în Târnova Bulgariei, până la căderea acesteia supt Turci, acelaşi curent de înnoire a ortodoxiei prin munca literară şi artistică, Patriarhul Eftimie. El lăsa o sumă de ucenici cărturari, cari erau în stare să ducă mai departe opera sa.

Unul dintre dânşii, Agafton, fu ales egumen în locul învăţătorului sau, şi pe numele lui sânt date privilegii pentru Tismana, de către Mircea însuşi, sau, după el, când Banatul ajunse în stăpânirea Ungurilor, de către Împăratul Sigismund, ca rege al Ungariei – de trei ori el întareşte averea Tismenei şi Vodiţei; altele: de la Dan al II-lea, care căpătase înapoi, de la acelaşi Împărat, al cărui căpitan viteaz la Dunăre era, posesiunea părţilor oltene (1421), apoi în 1429, fiind acum lupta şi nesiguranţa în tară, iarăşi de la Sigismund, în 1430 de la Dan, în 1439 de la Vlad Dracul, ca Domni ai Banatului, în 1444 de la Ioan Hunyadi, ca guvernator de fapt al regatului unguresc, pomenesc de la un timp pe un al treilea egumen, popa Gherasim.

Dar Nicodim mai lăsase un ucenic în stare să cârmuiască mănăstiri, ba chiar să le facă din nou. Când Mircea se arată aplecat să clădească şi el un lăcaş de închinare pentru călugări, încă înainte de moartea lui Nicodim, la 1388, el puse pe Gavriil în fruntea soborului de la mănăstirea Călimăneşti, care se uni apoi cu cealaltă ctitorie a lui din acelaşi an, Cozia, cea cu săpături sârbeşti la ferestre şi cu frumoasa pictură în cadre mici

pe fond albastru în pronaos. La Cotmeana, dincolo de Olt, pe plaiurile argeşene, cu păreţii ei simpli stropiţi cu nasturi de smalt verde, - cele trei mănăstiri păziau şi vadul Oltului, şi drumul către cetatea de Scaun a ţerii, şi erau puternice şi folositoare cetăţi, ca şi Vodiţa, care stăpânia la Porţile-de-fier, şi Tismana, care aţinea calea la pasul gorjean al muntelui -, popa Sofronie căpăta aceiaşi situaţie stăpânitoare ca şi Gavriil dincolo de apa. Şi mănăstirile acestea aveau sate “slobode”, vin, livezi, venituri domneşti, daruri la hram şi sălaşuri de Ţigani.

Cercetările recente ne ajută să ştim cum au fost ele la început, înainte de prefacerea lor supt Constantin-Vodă Brancoveanu, târziu, la sfârşitul veacului al XVII-lea.

Acatistul

Sfantului Preacuviosului Parintelui nostru

Nicodim cel Sfintit

(26 decembrie)

Arhimandritul Lavrei Sfintei Manastiri Tismana din Oltenia

Intocmit dupa viata Sfantului, de Gherontie Calugarul ( Ghenoiu )

Rugaciunile incepatoare :

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.

Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.

Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.

Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.

Condacele si Icoasele

Condacul 1 :

Aratatorului nostru de cele ceresti si grabnic folositor, cele de lauda aducem tie noi robii tai, ca unui mare ocrotitor; ci ca cela ce ai indrazneala catre Domnul, izbaveste-ne pe noi dintru toate nevoile, ca sa cantam tie : Bucura-te, Parinte Nicodime, facatorule de minuni !

Icosul 1 :

Ingerii din ceruri te lauda pe tine, preacuvioase parinte, minunandu-se de viata ta cea mai presus de fire; iar multimea calugarilor, lacrimi de bucurie iti aduc tie, cantandu-ti unele ca acestea :

Bucura-te, a ingerilor mirare;
Bucura-te, a demonilor pierzare;
Bucura-te, desfatarea raiului;
Bucura-te, ingere al Darului;
Bucura-te, a cuviosilor cununa;
Bucura-te, a sufletelor noastre duhovniceasca arvuna;
Bucura-te, a Lavrei tale ocrotitor;
Bucura-te, al monahilor indrumator;
Bucura-te, cereasca lumina;
Bucura-te, a nevoitorilor odihna;
Bucura-te, vas de Duhul Sfant purtator;
Bucura-te, al pustnicilor veselitor;
Bucura-te, Parinte Nicodime, facatorule de minuni !

Condacul 2 :

Ravnitor al vietii ingeresti din copilarie te-ai aratat, Parinte Nicodime; si mergand in Sfantul Munte, te-ai dedat la cele mai aspre nevointe monahicesti, incat se mirau toti sihastrii Athonului de vapaia dragostei dumnezeiesti ce ardea intru tine, si slavind pe Dumnezeu, cantau : Aliluia !

Icosul 2 :

Lavra Hilandarului se veseleste primind la sine odrasla preabinecuvantata, din os domnesc crescuta si in care Duhul lui Dumnezeu se odihneste; iar noi uimiti de puterea Harului ce lumineaza intru tine, Parinte, cantam cu bucurie unele ca acestea :

Bucura-te, lauda Sfantului Munte;
Bucura-te, de Dumnezeu prea luminata minte;
Bucura-te, iubitorul sfintelor nevointe;
Bucura-te, ravnitorul dumnezeiestilor stiinte;
Bucura-te, a Basarabilor lumina;
Bucura-te, inima, de bucuriile Duhului plina;
Bucura-te, tamaia cea cu bun miros;
Bucura-te, a noastra daruire a celor de folos;
Bucura-te, impreuna cu a ta rudenie dupa trup, Sava cel Sfintit;
Bucura-te, ca in sfanta lui lavra bine te-ai nevoit;
Bucura-te, cela ce ai fost om ceresc;
Bucura-te, cela ce esti inger pamantesc;
Bucura-te, Parinte Nicodime, facatorule de minuni !

Condacul 3 :

Intaistatator al marelor lavre athonite fiind, preacuvioase parinte, chip al nevointelor duhovnicesti te-ai aratat; iar noi pe tine ocrotitor avandu-te, cantam Domnului cu bucurie : Aliluia !

Icosul 3 :

Chemare de la Dumnezeu avand, sfinte, sa vii in patria ta si sa ridici vetre de lumina duhovniceasca dupa randuiala Sfantului Munte Athos, gradina Maicii Domnului cea binecuvantata, n-ai zabovit a o implini, preacuvioase; si acum multimile calugarilor, chip al nevointelor monahicesti, pe tine avandu-te, laude ca acestea iti aduc neincetat, graind asa :

Bucura-te, a monahilor lumina;
Bucura-te, a noastra mangaiere, care orice durere alina;
Bucura-te, dulce ostenitor;
Bucura-te, al darurilor dumnezeiesti cuprinzator;
Bucura-te, oranduitorul vietii monahicesti;
Bucura-te, cela ce pe pustnici ii intaresti;
Bucura-te, parinte, al oropsitilor ajutator;
Bucura-te, al duhurilor necurate izgonitor;
Bucura-te, purtatorule de Dumnezeu;
Bucura-te, ocrotitorul nostru de orice rau;
Bucura-te, prea blandule pastor;
Bucura-te, al Ortodoxiei aparator;
Bucura-te, Parinte Nicodime, facatorule de minuni !

Condacul 4 :

Cand marele Antonie ti-a poruncit sa treci in Tara Romaneasca, n-ai zabovit, sfinte, si haina intinzand-o peste ale Dunarii valuri, ai trecut, parinte, pe tarmul romanesc, cantand lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 4 :

La Orastie trecand in Tara Romaneasca, pentru a ridica sfanta manastire, te-ai sarguit parinte, iar Vlaicu Voda ti-a implinit dorirea, zicand catre tine intru umilinta unele ca acestea :

Bucura-te, inger binevestitor;
Bucura-te, al oranduielii monasticesti incepator;
Bucura-te, ca valurile Dunarii te-au ascultat;
Bucura-te, ca marele Antonie, patronul tau, te-a binecuvintat;
Bucura-te, a Basarabilor bucurie;
Bucura-te, ca ei, rudenie dupa trup vor sa te stie;
Bucura-te, ca Ungro-Vlahia se veseleste;
Bucura-te, ca fiu prea iubit pe tine te parneste;
Bucura-te, ca la Vodita asezare de sihastri ai ridicat;
Bucura-te, ca truda ta Dumnezeu o a binecuvantat;
Bucura-te, a Banatului lumina;
Bucura-te, ca ai tai fii duhovnicesti intru adanca smerenie lui Dumnezeu se inchina;
Bucura-te, Parinte Nicodime, facatorule de minuni !

Condacul 5 :

Cum cerbul insetat alearga spre izvoarele apelor, asa sufletul tau, parinte, prin dumnezeiasca chemare a alergat la Cascada Apelor Cristaline si in pestera salasluindu-te, cu ingerii impreuna cantai lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 5 :

Dupa ce ai izgonit din pestera balaurul ce te ameninta, parinte, patruzeci de zile si patruzeci de nopti ai petrecut in neincetata rugaciune, ca Dumnezeu sa-ti descopere vointa Sa, unde sa ridici marea lavra inchinata Preacuratei Sale Maici si implinandu-ti dorirea, cu bucurie iti cantam unele ca acestea :

Bucura-te, cela ce in pestera te-ai nevoit;
Bucura-te, ca cererile tale s-au implinit;
Bucura-te, iubitorule de sfinte nevointe;
Bucura-te, cunoscatorul inaltelor stiinte;
Bucura-te, asezatorule de cele dumnezeiesti;
Bucura-te, indrumatorul cetelor monahiceeti;
Bucura-te, cela ce te-ai suit la inaltime;
Bucura-te, mangaietorul inimilor crestine;
Bucura-te, iubitorul Sfintelor lui Dumnezeu locasuri;
Bucura-te, cela ce pregatesti ale Duhului salasuri;
Bucura-te, parinte, al nostru invatator;
Bucura-te, al dumnezeiestilor Daruri cuprinzator;
Bucura-te, Parinte Nicodime, facatorule de minuni !

Condacul 6 :

Stand pe o piatra la rugaciune trei zile si trei nopti, parinte, o dumnezeiasca lumina te-a cuprins si ca un stalp de foc, de la cer si pana la pamant s-a facut, din care Domnul ti-a poruncit ca pe acel loc jertfelnic sa ridici; si luminat de raza Duhului Sfant fiind, cu lacrimi de bucurie cantai lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 6 :

Multime de ucenici adunand, parinte, la Tismana mare lavra ai ridicat, unde, zi si noapte, rugaciuni neincetate se inaltau la Dumnezeul indurarilor, Care savarsea prin tine lucruri mari si prea slavite; iar noi, fiii tai, intru caldura Duhului iti cantam unele ca acestea :

Bucura-te, parinte, al nostru indrumator;
Bucura-te, cel catre Domnul pentru noi, fierbinte rugator;
Bucura-te, vistierie a rugaciunii celei de taina cuprinzatoare;
Bucura-te, a Duhului Sfant placuta asezare;
Bucura-te, a noastra mangaiere;
Bucura-te, in rugaciuni neincetata veghere;
Bucura-te, cela ce de darul lacrimilor te-ai umplut;
Bucura-te, ca prin varsarea acestora, locas Sfantului Duh te-ai facut;
Bucura-te, al monahilor pastor;
Bucura-te, al crestinilor ocrotitor;
Bucura-te, a Valahiei lumina;
Bucura-te, lira, de duhovniceasca viersuire plina;
Bucura-te, Parinte Nicodime, facatorule de minuni !

Condacul 7 :

Prin sfintenia vietii tale, parinte, de mari daruri te-ai invrednicit; ca si duhurile necurate, din cei cuprinsi de ele le izgoneai; si la credinta ortodoxa pe multi i-ai adus, preacuvioase; pentru care si cu bucurie te laudam pe tine, cantand lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 7 :

Cand imparatul Sigismund a alergat la tine, parinte, cerand indurarea ta pentru fiica lui, care era chinuita rau de duhul necurat din copilaria ei, si vazand-o izbavita si cu totul sanatoasa prin mijlocirea ta catre Domnul, cu lacrimi de recunostinta iti canta unele ca acestea :

Bucura-te, parinte al mangaierii;
Bucura-te, al inimilor credincioase alinatorul durerii;
Bucura-te, izbavitorul celor ce alearga la tine;
Bucura-te, doctoria duhovniceasca a sufletelor crestine;
Bucura-te, a lui Sigismund mirare;
Bucura-te, a lui Mircea prea luminoasa stare;
Bucura-te, ca Sigismund te-a ascultat;
Bucura-te, ca el prin apa botezului s-a luminat;
Bucura-te, propovaduitorul Ortodoxiei;
Bucura-te, risipitorul ereziei;
Bucura-te, iubitorul pravilelor sfinte;
Bucura-te, propovaduitorul dreptei credinte;
Bucura-te, Parinte Nicodime, facatorule de minuni !

Condacul 8 :

Firea focului ai biruit, parinte, ca in mijlocul jeratecului stand ca la doua ceasuri si mai mult, nevatamat ai ramas, preafericite; si impreuna cu ucenicul tau, in mijlocul flacarilor fiind, cantai lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 8 :

In mare uimire fiind Sigismund cu Mircea, si multimile credinciosilor care erau de fata vazandu-te stand in mijlocul flacarilor fara a te vatama, parinte, preamarind puterea lui Dumnezeu cea mare, care te ocrotea, iti cantau unele ca acestea :

Bucura-te, cela ce depasesti legile firii;
Bucura-te, cel plin de Harul dumnezeirii;
Bucura-te, ca firea focului ti s-a supus;
Bucura-te, ca in mijlocul vapailor stand, cu duhul erai sus;
Bucura-te, minte dumnezeiasca; Bucura-te, inger in fire omeneasca;
Bucura-te, ca orice minte coplesesti;
Bucura-te, ca pe cei ce ispitesc, il umilesti;
Bucura-te, ca toti au ramas fara de glas;
Bucura-te, parinte, de focul dragostei crestine ars;
Bucura-te, a Duhului Sfant iubire;
Bucura-te, a sfintei tale lavre, marire;
Bucura-te, Parinte Nicodime, facatorule de minuni !

Condacul 9 :

Sosind vremea trecerii tale din aceasta viata, catre Domnul, preacuvioase parinte, mai inainte ai fost instiintat. Si pentru ultima data coborand din pestera in sfanta lavra, la prealuminatul praznic al Nasterii Domnului impreuna cu ucenicii tai cantai Dumnezeiescului Prunc : Aliluia !

Icosul 9 :

Intristare mare i-a cuprins pe toti, parinte, auzind despre trecerea ta din aceasta viata; dar incredintindu-i ca vei mijloci inaintea lui Dumnezeu pentru ei si pentru toti acei care vor cere ajutorul tau in necazurile lor, de bucurie iti cantau unele ca acestea :

Bucura-te, al lavrei tale mijlocitor;
Bucura-te, al tuturor celor ce alearga la tine dulce mangaietor;
Bucura-te, hrana duhovniceasca;
Bucura-te, a noastra tarie sufleteasca;
Bucura-te, al Tismanei inger pazitor;
Bucura-te, al monahilor dulce indrumator;
Bucura-te, corabie duhovniceasca;
Bucura-te, liman sigur celor ce vor sa se mantuiasca;
Bucura-te, a noastra binecuvantare;
Bucura-te, a sufletelor obidite scapare;
Bucura-te, far purtator de-a Duhului lumina;
Bucura-te, ingereasca minte, de intelepciune dumnezeiasca plina;
Bucura-te, Parinte Nicodime, facatorule de minuni !

Condacul 10 :

Vazand prea slavita mutarea preacuviosului Parintelui nostru Nicodim cel Sfintit de la pamant la cer, si noi sa ne instrainam de lumea cea desarta si la cele dumnezeiesti sa ne suim, ca impreuna cu dansul sa cantam lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 10 :

Veniti credinciosilor, sa laudam pe cel minunat intre sfinti, pe povatuitorul monahilor si lauda credinciosilor, pe cel din lavra Tismanei si a Gorjului cununa, pe marele intre cuviosi Nicodim, si cu un glas sa-i cantam cantare de bucurie, asa :

Bucura-te, cela ce in caile Domnului ne esti indrumator;
Bucura-te, ai celor nestiutori invatator;
Bucura-te, a raiului desfatare;
Bucura-te, stea, de dumnezeiasca lumina purtatoare;
Bucura-te, ca din pruncie pe Hristos iubind, lumea o ai defaimat;
Bucura-te, ca pe umerii tai jugul cel bun si sarcina cea usora a Domnului ai luat;
Bucura-te, izgonitorul duhurilor necurate si grabnic ajutator al celor bantuiti;
Bucura-te, izbavitorul copilei indracite si bucuria cea negraita a credinciosilor ei parinti;
Bucura-te, al crestinilor grabnic sprijinitor;
Bucura-te, al sufletelor celor scarbite mangaietor;
Bucura-te, a oropsitilor imbarbatare;
Bucura-te, izbavitorul nostru de a lui Lucifer pierzare;
Bucura-te, Parinte Nicodime, facatorule de minuni !

Condacul 11 :

Niciodata nu vom inceta a spune minunile tale, Parinte Nicodime, ca toate bolile tamaduiesti si pe toti care cer ajutorul tau cel bogat in mila, din necazuri ii izbavesti. Pentru aceasta cu bucurie laudandu-te, cantam lui Dumnezeu, Celui ce te-a proslavit pe tine : Aliluia !

Icosul 11 :

Spre tine totdeauna nadajduind, te fericim, Preacuvioase Parinte Nicodime, ca ai impodobit cununa vietii duhovnicesti prin dumnezeiasca ta sfintenie, care peste veacuri pilduieste sufletelor dornice de Dumnezeu; si bucurandu-ne, noi robii tai, cu evlavie te preamarim si, laudandu-te, iti cantam unele ca acestea :

Bucura-te, margaritarul cel de mult pret, intarirea vietii duhovnicesti;
Bucura-te, a cuviosilor cununa si ocrotitorul Tarii Romanesti;
Bucura-te, cela ce cu preacuviosii si cu toti sfintii esti impreuna-vietuitor;
Bucura-te, al dumnezeiestii slave mostenitor;
Bucura-te, buna conglasuire a celor credinciosi;
Bucura-te, crestere aleasa, celor evlaviosi;
Bucura-te, ca prin sfintenia vietii tale pe toti i-ai umplut de evlavie;
Bucura-te, lucratorul rugaciunii celei de taina, care este a Duhului Sabie;
Bucura-te, cela ce sabia nevazutilor vrajmasi o ai sfaramat;
Bucura-te, ca duhovniceasca ta mostenire lui Dumnezeu o ai inchinat;
Bucura-te, candela aprinsa a sfintelor nevointe;
Bucura-te, ca toti credinciosti alearga la tine cu credinta;
Bucura-te, Parinte Nicodime, facatorule de minuni !

Condacul 12 :

Minunandu-ne de dumnezeiescul Har, care lucreaza puteri preaslavite prin sfintele tale moaste, Parinte Nicodime, si gandind la razele stralucirii cu care Dumnezeu te-a impodobit, de bucurie negraita cantam noi credinciosii Facatorului de bine : Aliluia !

Icosul 12 :

Chip al instrainarii te-ai facut, parinte, si de dumnezeiescul Har umplandu-te pe toti i-ai luminat, iar noi prin tine, de duhovniceasa mireasma umplandu-ne, iti cantam unele ca acestea :

Bucura-te, parinte;
Bucura-te, arhimandrite;
Bucura-te, a Darului salasluire;
Bucura-te, a Duhului Sfant iubire;
Bucura-te, luceafar preaslavit;
Bucura-te, de Domnul preamarit;
Bucura-te, preacuvioase parinte;
Bucura-te, iti spunem, prin sfinte simtaminte;
Bucura-te, al nostru bun pastor;
Bucura-te, al saracilor partinitor;
Bucura-te, a celor napastuiti scapare;
Bucura-te, a ratacitilor luminare;
Bucura-te, Parinte Nicodime, facatorule de minuni !

Condacul 13 :

( acest condac se zice de trei ori )

O, Preafericite Parinte Nicodime, primind a noastra umila rugaciune, mijoceste noua mila Celui Preainalt, si izbavindu-ne din toata ispita, scoate-ne din chinul ce va sa fie, pe toti cei ce te laudam pe tine si cantam lui Dumnezeu : Aliluia !

O, Preafericite Parinte Nicodime, primind a noastra umila rugaciune, mijoceste noua mila Celui Preainalt, si izbavindu-ne din toata ispita, scoate-ne din chinul ce va sa fie, pe toti cei ce te laudam pe tine si cantam lui Dumnezeu : Aliluia !

O, Preafericite Parinte Nicodime, primind a noastra umila rugaciune, mijoceste noua mila Celui Preainalt, si izbavindu-ne din toata ispita, scoate-ne din chinul ce va sa fie, pe toti cei ce te laudam pe tine si cantam lui Dumnezeu : Aliluia !

Apoi se zice iarasi Icosul intai

Ingerii din ceruri te lauda pe tine, preacuvioase parinte, minunandu-se de viata ta cea mai presus de fire; iar multimea calugarilor, lacrimi de bucurie iti aduc tie, cantandu-ti unele ca acestea :

Bucura-te, a ingerilor mirare;
Bucura-te, a demonilor pierzare;
Bucura-te, desfatarea raiului;
Bucura-te, ingere al Darului;
Bucura-te, a cuviosilor cununa;
Bucura-te, a sufletelor noastre duhovniceasca arvuna;
Bucura-te, a Lavrei tale ocrotitor;
Bucura-te, al monahilor indrumator;
Bucura-te, cereasca lumina;
Bucura-te, a nevoitorilor odihna;
Bucura-te, vas de Duhul Sfant purtator;
Bucura-te, al pustnicilor veselitor;
Bucura-te, Parinte Nicodime, facatorule de minuni !

si Condacul intai

Aratatorului nostru de cele ceresti si grabnic folositor, cele de lauda aducem tie noi robii tai, ca unui mare ocrotitor; ci ca cela ce ai indrazneala catre Domnul, izbaveste-ne pe noi dintru toate nevoile, ca sa cantam tie : Bucura-te, Parinte Nicodime, facatorule de minuni !

Dupa care se citeste aceasta

RUGACIUNE :

Sfinte Preacuvioase Parinte Nicodime, primind a noastra umila rugaciune, mijloceste noua mila Celui Preainalt. Izbaveste-ne cu folosinta ta, preafericite, de relele ce vin asupra noastra, ca neincetat sa te slavim pe tine. Stii neputinta firii noastre, dar si credinta o vezi si suspinurile auzi; nu ne lasa, parinte, cand alergam la tine.

Roaga-te Stapanului, pentru noi nevrednicii, sa ierte gresealele noastre si sa ne dea dragoste curata si putere a face tot binele, spre slava Preasfantului Sau nume. Pe tine te cerem si tie ne rugam : ajuta-ne, parinte, ca, desi am gresit din ispita celui rau, dar cu inima zdrobita la tine alergam sa ne ocrotesti de sageata cea ucigatoare a vrajmasului nostru diavol, care raneste de moarte sufletele noastre. Cum ai miluit pe toti care au alergat la tine cu credinta, tamaduindu-i de neputintele lor si pe fata chinuita de duhul necurat ai izbavit-o, asa si pe noi, parinte, ne izbaveste de neputintele noastre sufletesti si trupesti, si prin mijlocirea ta fiind mantuiti, slava, multumita si inchinaciune totdeauna sa inaltam : Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin !

http://www.tismana.ro